„Să o citim în continuare pe Leonida Lari”

Romana Iorga alături de fiica Dara Leonarda, nepoata Leonidei Lari

 – Dragă Romana Iorga, la ce visai în copilărie? Ce ți-ai dorit cel mai mult?

Majoritatea poveștilor pe care le citeam în copilărie aveau Ilene Cosânzene cărora le cânta mereu floarea în cosița de aur. Țin minte că mă rugam intens înainte de culcare să mă trezesc a doua zi cu păr de aur lung. Dacă nu se putea de aur, insistam eu în naivitatea mea, cel puțin lung să fie. Până peste prag. Mă sculam, bineînțeles, cam dezamăgită a doua zi. Nu știu când am încetat să visez la lucruri irealizabile. Nu știu dacă am încetat. Visele trebuie să aducă un pic a fantezie ca să se poată numi vise. Altfel, devin țeluri, scopuri, obiective. Lucruri necesare, fără îndoială, dar mai puțin încântătoare.

 – Ce povețe ai primit de la mama ta, Leonida Lari?

Mă plângeam într-o vreme mamei că nu găsesc timp de scris. Copiii mei erau mici și serviciul îmi mânca trei sferturi din zi. Mama m-a încurajat să scriu povești atunci când nu am timp de versuri. Ea scrisese poveștile din cartea ei Insula de repaos când eram noi mici. Versurile cer un anumit soi de concentrare, mi-a spus ea. Poveștile sunt mai puțin pretențioase. Într-un fel, i-am urmat sfatul când mi-a venit ideea unui roman la care robotesc și până acum. L-am tot scris în fragmente și acum încerc să le încheg pe toate într-un întreg.

 – Ce diminutive găsea poeta pentru cele trei fiice ale sale, Romana, Cristina și Emanuela?

Diminutivele mămicăi erau șăgalnice și neașteptate. De exemplu, ne boteza câteodată băbuța, pufoasa, albastra (cel din urmă diminutiv era menit Emanuelei, singura dintre noi cu ochi albaștri). Emanuela are acum o fetiță cu ochi albaștri, finuța mea, Ileana. Diminutivul meu pentru ele două e Albastra Mare și Albastra Mică. De ziua nașterii finuței mele Ilenuța am scris o povestioară despre două flori cu numele Albastra Mare și Albastra Mică. Când mai crește Ilenuța, i-o vom citi.

 – Ce trăsătură a mamei tale ți s-a transmis ție?

Dragostea de scris, bănuiesc. Îmi amintesc că mâzgăleam pe marginea manuscriselor ei când eram mică și încă nu știam literele. Adicătelea, scriam și eu poezii. Am mai moștenit de la mama și un simț al umorului puțin macabru. Mă ajută când iau viața prea în serios. Mă surprind câteodată râzând ca ea.

– Cum ai decis să te stabilești în America? De câți ani locuiești în SUA? În ce oraș? Unde activezi, ai un serviciu? Ce v-a determinat să plecați din SUA și să vă stabiliți în Elveția?

M-am întâlnit cu viitorul meu soț, cetățean american, la o conferință în Finlanda. Ne-am scris un întreg roman epistolar un an de zile după aceea. Mai recitesc din când în când scrisorile noastre, care ba mă înduioșează, ba mă amuză. Ce tineri am fost! Mereu am senzația asta, că o versiune mai tânără și mai naivă a mea a captat un anumit adevăr care-mi scapă acum. Aceeași senzație o am când mă uit în ochii copiilor mei.

Am locuit în SUA timp de 15 ani. Am lucrat zece ani ca profesoară de engleză la un liceu cu profil științific și tehnologic din Alexandria, Virginia. Am învățat și eu multe de la studenții mei. Înainte de acest serviciu, referințele culturale treceau pe lângă mine una după alta. Studenții au fost dornici să mă inițieze în cultura pop, precum și în jargonul și felul prescurtat de a vorbi al tinerilor. Același lucru îl fac acum copiii mei, care au atins vârsta studenților mei de altădată.

Slujba soțului ne-a adus în Elveția, unde locuim de vreo trei ani. A fost o tranziție mai dificilă din cauza diferențelor de cultură, limbă, mentalitate, dar în sfârșit începem să ne simțim mai în largul nostru. Ne-am găsit fiecare nișele noastre de activitate, precum și un cerc de prieteni. În Elveția am început să scriu din nou, după un hiat de câțiva ani buni.

 – Colaborezi de o perioadă îndelungată cu Festivalul Internațional de Film Documentar „Cronograf”. Ai tradus multe filme din engleză în română. Ce înseamnă pentru tine festivalul „Cronograf”? Leontina Vatamanu ți-e prietenă din copilărie?

Cu Leontina m-am întâlnit la facultate. Am locuit într-un timp în același cămin studențesc pe Aleea Alexandru din București. Ne-am împrietenit din prima zi. Când s-a mutat la căminul ATF-ului, îmi făceam mereu drum pe la ea. Vorbeam despre câte-n lună și-n stele, mai ales despre cum va fi când terminăm facultatea și cum vor crește copiii noștri împreună. Au trecut mai mult de douăzeci de ani de-atunci, dar râdem și acum ca niște școlărițe când ne vedem. Copiii noștri sunt prieteni. Ce poate fi mai frumos? „Cronograf”-ul e copilul spiritual al familiei Vatamanu-Mărgineanu și mi-e drag la fel cum îmi sunt dragi Ioana și Elena, fiicele minunate ale Leontinei și ale lui Virgil.

– Ai fost și în juriul festivalului? Prin ce te-au impresionat filmele din ediția curentă a Cronograf-ului? Ai văzut filmele din secțiunea Producții locale? Ce părere ai despre ele? De ce sunt atât de puține?

La ediția de anul acesta a festivalului am participat în juriul de preselecție, secțiunea producții locale. Mi-au plăcut mai multe filme și m-am bucurat când unele dintre ele au câștigat premii. M-a durut situația satelor părăginite din Cine iubește și lasă.

Nu știu de ce se fac puține filme în Moldova. Bănuiesc că nu sunt bani și e păcat. „Cronograf”-ul merită susținut, cineaștii autohtoni merită susținuți. Și anul trecut, și anul acesta, am plecat de la festival încărcată de noi memorii, de noi subiecte, purtând cu mine grijile și bucuriile unor oameni cândva străini care-mi deveniseră apropiați pentru că viețile noastre s-au întretăiat la „Cronograf”. E ciudat cum se sincronizează câteodată ce văd pe ecranul festivalului cu câte ceva din viața mea. E un privilegiu pentru mine să contribui în mică parte la procesul de creație a unui act cultural precum e „Cronograf”-ul.

– Ai observat că în R. Moldova e o depresie profundă printre intelectuali, oameni de cultură, de artă? Cum putem lupta cu depresia?

Depresia există, din păcate, peste tot — și în Moldova, și în România, și în SUA, și în Elveția. În unele țări, însă, e mai puțin recunoscută. O boală ignorată nu poate fi lecuită, inclusiv boala sufletului. Cred că depresia apare acolo unde se erodează sensul vieții, scopul pentru care trăim, propriul nostru raison d’être, cum zic francezii. Trebuie căutat acest sens ca să ne reîntregim pe noi înșine. Pentru fiecare dintre noi acest sens va fi diferit.

–  Ce se vorbește în America despre Republica Moldova?

Nu prea mare lucru, din păcate.

 – Comunici cu emigranți moldoveni din America? Ei sunt consolidați, activi?

N-am prea întâlnit moldoveni în America. Am întâlnit români de prin toată România, dar moldoveni de-ai noștri, mai puțin.

Romana la Roma, împreună cu soțul Mark Goodale și copiii Dara și Isaia

– Ce vârstă au copiii tăi? Cum îi cheamă? Ce îi pasionează? Desenul?

Dara are 15 ani, Isaia – 13. Dara mai are și numele Leonarda, în cinstea unchiului Leonard Tuchilatu, fratele mamei. Al doilea nume al lui Isaia e Frederic, în onoarea compozitorului Chopin. Ambilor le plac muzica, desenul, filmele. Dara scrie și versuri. Spre marea noastră surpriză, sunt ambii tari la matematică. Cred că s-a transmis această înzestrare prin gene de la bunica. Mama spunea că participase la olimpiade de matematică în școală.

– Fetița ta seamănă cu Leonida Lari? A citit unele poezii ale ei? Copiii tăi sunt bilingvi, vorbești cu ei în română?

Dara e blondă cu ochi albaștri, deci nu prea seamănă fizic cu mămica. Dar are ceva din caracterul mamei — nici nu e de mirare, fiind născută în aceeași zi. Și câteodată, mi se pare că are zâmbetul ei.

Primele cuvinte ale copiilor mei au fost în limba română. N-am lucrat vreo trei ani cât au fost ei mici. Din momentul în care am mers eu la lucru și ei la grădiniță, conversațiile noastre în română au fost tot mai puține până au dispărut cu desăvârșire. E marea mea părere de rău că nu-mi vorbesc copiii limba. Sper să fie destul de interesați cândva să o cunoască. Au rudimentele necesare pentru a o învăța.

 – Cum îl cheamă pe soț? Unde e baștina lui? Ce crede despre moldoveni?

Numele soțului e Mark Ryan Gabriel Goodale. Gabriel e numele lui de botez. S-a botezat ortodox în ziua arhanghelului Gabriel pentru că știa cât de importantă era pentru mine cununia religioasă. De asemenea, pentru că e antropolog și îl pasionează ritualurile și ceremoniile.

Mark și-a petrecut copilăria în California făcând surfing, participând în campionate de volei. Un stil de viață complet diferit de-al meu. Una din întrebările lui când ne-am întâlnit a fost ce sporturi îmi plac. I-am răspuns: șahul. Răspunsul acela a devenit subiect de glumă și bântuie discuțiile noastre până în ziua de azi.

Ce să creadă Mark despre moldoveni? Că suntem darnici din puținul pe care-l avem. Că suntem devotați și iertători. Că prieteniile noastre sunt trainice. În timp, prietenii mei au devenit și prietenii lui.

 – Urmăriți știrile din Republica Moldova? Ce te îngrijorează cel mai mult? Ce te bucură?

Suntem la curent în mare parte datorită tatei. Ce mă îngrijorează e că părăsesc tot mai mulți oameni țara, că cei rămași o duc greu, că situația politică e precară, că nu ne-a învățat nimic istoria. Ce mă bucură e că am întâlnit în Moldova tineri inimoși, conștienți și bine informați. Fiecare generație e o nouă speranță.

– Îl vizitezi în fiecare an, la Chișinău, pe tatăl tău, actorul Mihai Iorga?

De când ne-am mutat în Elveția, reușesc să merg acasă cel puțin o dată pe an. O dată pe an vine și el la mine. Vorbim mai des prin Skype.

– Ce cărți de poezie ai publicat? Publici versuri și prin reviste? Pregătești un nou volum?

Am publicat două volume de versuri — Poemul sosirii și Auz simplu, precum și versuri prin reviste, inclusiv în Statele Unite. Am făcut un masterat în scris creativ la Universitatea Minnesota și am început a scrie în limba engleză ca să pot publica local. Acum lucrez concomitent la un volum de versuri și unul de proză — ambele în limba engleză.

– E necesar să readucem în atenția publicului poezia Leonidei Lari. Pe ce cale, prin ce acțiuni?

Citind-o, în primul rând. Mulți o cunosc pentru poezia ei militantă și mai puțini pentru cea vizionară sau de dragoste. Nu știu în ce măsură se predă poezia ei în școli. Ar fi frumos să se organizeze serate de comemorare, să fie numită o stradă în cinstea ei, să-i apară la un moment dat un monument pe Aleea Clasicilor. Poate că e prea devreme, nu știu. Poate că mai are încă dușmani în viață, cum a avut și când era printre noi. Cred că cea mai bună replică celor care ar vrea ca Leonida Lari să dispară din memoria urmașilor e să o citim în continuare.

 – Unde îți petreci vara? Unde călătorești? Globul e mare sau mic? Cine va salva Moldova? 

În momentul de față mă aflu cu familia în Statele Unite, la rude. După care ne vom petrece restul verii în Elveția și vor veni rudele și prietenii la noi. Vacanțele noastre sunt foarte active — facem escapade la munte cu cățelul, mergem mulți kilometri pe jos. Îmi plac pădurile din Elveția — e atâta liniște și pace acolo.

Globul nu mai e la fel de mare cum era cândva, dar și-a pierdut un pic din magie. Prea multe tragedii se întâmplă în lume. Oamenii duc în cârcă prea multă suferință. Nu știu cine va salva Moldova. Nu știu când se va întâmpla această minune. Dar mă gândesc că o țară e și ea un organism care are nevoie de îngrijire, de atenție, de dragoste. Poate că și Moldovei îi lipsește pe moment un raison d’être. Poate că-l are, dar e sufocat de interese politice contradictorii. Poate că l-a rătăcit tot încercând să facă pe plac țărilor mai mari și mai puternice. Poate că tinerii de mâine o vor ajuta să și-l regăsească.

– Mulțumesc pentru interviu!

 

 

 

 

The following two tabs change content below.