„Să ne luăm în serios creştinătatea”

parintele Mihoc.f.nadea roscovanuInterviu cu preotul, profesorul universitar dr. Vasile Mihoc, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu

– Prea cucernice părinte, v-aş ruga să ne spuneţi în câteva cuvinte ce ar trebui să facă astăzi creştinul ca să trăiască după evanghelie?

Să-şi ia în serios creştinătatea. Pentru foarte mulţi creştini, calitatea de creştin este marginalizată. Hristos şi unirea noastră cu el în Biserică este actul decisiv al vechiului creştin. Un cardinal din Lion, în urma învestirii sale, a acordat un interviu şi, la întrebarea ce are mai de preţ în viaţa sa, a răspuns: „Mon baptême”/ „Botezul meu”.

Trebuie să conştientizăm că lucrul cel mai de preţ pe care îl avem noi este botezul. Faptul că prin botez ne-am unit cu Hristos în moartea şi învierea lui, prin Hristos ni s-a dat ceea ce vom fi până la sfârşitul veacurilor. Rămâne ca noi să punem în lucrare acest har şi să ne facem participanţi la harul nemăsurat al lui Hristos.

Unii oameni vin la botez fără a şti semnificaţia acestei taine. Ei se pregătesc de ceea ce va urma după botez, ospăţul. Hainele, coafura, bijuteriile – toate sunt făcute pentru un ospăţ deşănţat. În 1992, eram la Leipzig şi un părinte belarus de acolo mi-a spus că a botezat o ţigăncuşă româncă de 14 ani. Şi că trei săptămâni mai devreme botezase nişte generali ruşi din armata de ocupaţie din fosta GDR. Cum ne pregătim pentru botez? Avem aici foarte mult de lucru, nu numai preoţii, ca să putem realiza măreţia harului lui Hristos, care ni se oferă la botez.

– Părinte, trăim o perioadă dominată de isterie. Ce trebuie să facem ca să asigurăm pacea în familie?

Pacea este un dar pe care îl primeşti. Domnul dă pacea oamenilor într-un fel diferit de al lumii. Aceasta ţi-ar putea da o pace în care ai avea condiţii bune de viaţă şi nu ai avea pentru ce să fii supărat. Ai casă bună, frigiderul plin, bani de concediu… Pacea lui Hristos este altceva. E un dar de mare preţ pe care trebuie să-l păstrezi cu scumpete. Să nu tulburi această pace. Dacă vă uitaţi în listele de păcate, accentul e pus pe păcatele care distrug comuniunea: certuri, zavistii, clevetiri etc. Trebuie să vezi în cel de lângă tine un dar al lui Dumnezeu, în soţia ta, soţul tău, copiii tăi.

Trebuie să stai şi să te gândeşti ce merite ai în faţa lui Dumnezeu că ai asemenea daruri. Trebuie să te porţi cu cei care te înconjoară ca şi cu nişte lucruri de mare preţ. Şi atunci este pace, nu mai trebuie păstrată pacea, ci crescută. Unii, săracii, nici n-au avut parte de pace. Cu vârsta, unii îşi pierd părul, dinţii, sănătatea şi chiar mintea, dacă au avut-o, bineînţeles. Aşa e şi cu pacea.

Preotul Vasile Mihoc

S-a născut la 13 martie 1948 în localitatea Sfântul Ilie, judeţul Suceava. Aici a făcut liceul între 1962 şi 1966, după care a urmat cursurile Institutului Teologic Universitar din Sibiu, obţinând licenţa în 1970. A susţinut teza de doctor în teologie în 1983. În 1977–1979, a studiat la École Biblique et Arhéologique Française din Ierusalim, devenind titulaire (1978) şi diplomé (1979) al acestei faimoase instituţii de specialitate. În 1969, a fost hirotonit preot, slujind mai bine de patru ani în parohii din mediul rural (Zimbru – judeţul Arad: 1969–1971 şi Toderiţa – protopopiatul Făgăraş: 1971–1974).

În 1974, şi-a început activitatea la Institutul Teologic Universitar (astăzi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”) din Sibiu, unde din 1983 este profesor titular de Studiul Noului Testament. În paralel, după 1990, a predat temporar, ca profesor asociat, la nou-înfiinţatele facultăţi de Teologie ale altor două Universităţi din România: „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1990-1992) şi „Aurel Vlaicu” din Arad (1997-1999). În 2002, a fost profesor asociat la Crowter Hall College-University of Birmingham, Marea Britanie. Părintele profesor este căsătorit cu Octavia, au 13 copii.

 

– Ce atitudine aveţi faţă de inseminarea artificială?

Evident că negativă, pentru că este un păcat. Vrei să ai copii, roagă-te lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu vrea, îţi dă, dacă nu, adoptă. Am doi nepoţi adoptaţi, sunt minunaţi. Nu văd de ce e necesară această exacerbare. Vrei neapărat să faci voia ta, trebuie să facem voia lui Dumnezeu.

– Ce ar trebui să facă cele două maluri ale Prutului pentru a se apropia mai strâns sufleteşte?

Trebuie să aprofundăm ceea ce avem comun. Avem comun în primul rând credinţa în Hristos, Biserica ortodoxă şi cultura românească. Aceasta înseamnă istoria noastră, spiritualitatea, creaţiile noastre literare. Toate acestea trebuie puse în valoare. Să le vedem cât de frumoase sunt şi cât de importante sunt pentru noi.

– Care este rolul Bisericii în această apropiere?

Biserica ar trebui să facă foarte mult, mult mai mult decât a făcut până acum. Şi aici nu mă refer doar la Biserica din Basarabia, ci şi la Biserica de dincolo de Prut. Sunt foarte multe lucruri neexplorate şi neaprofundate în plan educaţional, spiritual, al promovării comuniunii, al evenimentelor culturale, naţionale etc.

– Biserica Ortodoxă din Moldova, aşa se numeşte Biserica rusească de aici, intenţionează să zădărnicească demersul proeuropean al Chişinăului, asociind acest efort cu o decădere morală profundă.

Ea are dreptate într-o anumită privinţă, însă noi nu trebuie să confundăm lumea cu biserica. Lumea e lume şi biserica e biserică. Dacă ar fi să ne uităm la păcatele oamenilor, găsim păcate foarte multe. De exemplu, ortodocşii care fac avorturi astăzi. Or între ortodoxie şi avort este o contradicţie teribilă în termeni. Sau când e vorba de ortodocşi ruşi care devin călăi. Nu ortodoxia i-a făcut călăi, şi nu Bruxelles-ul ne face pe noi, ortodocşii, să devenim promotori ai păcatului. Biserica trebuie să rămână prorocul, să aibă misiunea profetică prin care să spună lucrurilor pe nume.

Să condamne păcatul. Să nu credeţi că dacă facem parte din comunitatea europeană, împărtăşim ideologia Bruxelles-ului. Dimpotrivă, dacă am ajuns acolo, noi condamnăm păcatele Bruxelles-ului. Nu?… Ce face profetul în Vechiul Testament? Vine în faţa regelui şi îi spune acestuia ce face Domnul. Îi spune regelui nişte lucruri care îl dor, după care acesta îi taie profetului capul. Prin urmare, biserica trebuie să rămână purtătorul glasului lui Dumnezeu, să condamne păcatul şi să-l propovăduiască pe Hristos, indiferent de condiţii.

– Problema este că Biserica Ortodoxă Rusă, exploatând aceste aspecte, încearcă să torpileze cursul european al Chişinăului. Această acţiune a Bisericii ruse este o piedică şi pentru apropierea celor două maluri ale Prutului…

Pentru mine e o durere faptul că sunt atâtea păcate care pun graniţe între ortodocşi. Eu sunt foarte apropiat sufleteşte de fraţii ruşi. Avem aceeaşi spiritualitate. Dar, pe de altă parte, să nu lăsăm condiţiile astea exterioare să ne dezbine. Chiar dacă unii vor fi în Uniunea Europeană şi alţii în spaţiul dominat de Moscova, dincolo de aceste realităţi istorice şi politice, trebuie să rămânem creştini, să iubim biserica, să-l mărturisim pe Hristos şi să nu ne încredem în cele lumeşti.

– În Republica Moldova, se înregistrează în ultima vreme o răspândire foarte intensă a cultelor neoprotestante. În cele mai dese cazuri, aceasta se întâmplă din cauza capacităţilor materiale şi intelectuale limitate ale preoţilor ortodocşi. Cum am putea anticipa creşterea numărului aderenţilor cultelor neoprotestante?

Biserica a fost crunt slăbită de regimul bolşevic. S-a atentat la structurile bisericeşti. Şi sigur că, în aceste condiţii, prind viaţă sectele. Va dura mult timp până când oamenii se vor trezi. Biserica trăieşte acum un moment crucial. Biserica nu poate face totul, ea face ce poate. Iar oamenii acţionează, la rândul lor, după propria lor conştiinţă. Cu toate acestea, biserica trebuie să facă foarte multe acum, să fie conştientă că e vorba de sufletele oamenilor. Sunt mulţi pescuitori în ape tulburi în vremea noastră.