Să ne amintim de locurile eminesciene

De ziua lui Eminescu, vă propunem un sondaj ce evocă eterna prezenţă a Poetului în spaţiul românesc. Poeţi, prozatori, pictori, profesori, liceeni ne răspund la întrebarea: Ce locuri eminesciene aţi vizitat, prin ce v-au impresionat?

Rita Chirian, poetă, Sibiu:

         „Am crescut la Botoșani; străzile, parcul, instituțiile, bisericile, toate poartă zvonul, amprenta, memoria lui Eminescu. Copil fiind, Ipoteștiul atât de apropiat era unul dintre locurile de joc, de școală, de căutare. Pădurea, cu lacul ei, cu cărări știute și neștiute, cu cârduri de cerbi – pe care i-am zărit în copilărie –, cu mănăstirile, unduirea domoală a dealurilor, mirosul înnebunitor de tei – care învăluie, aidoma, la vremea cuvenită, și Botoșanii, și Iașul – spun câte ceva despre lumea lui Eminescu pe care nu a trebuit s-o învăț din cărți, ci am simțit-o pulsând în sângele și simțirea mea, ca un program esențial.

Poate că orizontul deschis a zis o vorbă despre veșnicie, poate dealurile lenevoase au rostit ceva despre împăcare și despre supunere și despre poezie. Am mers deseori în cartierul armenesc, unde casa Harietei șchioapătă și geme, în clădirea administrativă unde Eminescu a făcut un stagiu de copist, la biserica Uspenia, unde a fost creștinat; parcul orașului îi poartă numele, liceul pe care l-am urmat, biblioteca, teatrul, Botoșaniul e eminescian, vrând-nevrând.

Viața a făcut să ajung la Sibiu: aici se crede că Eminescu, aflat în vizită la fratele lui Nicolae, și-ar fi încheiat socotelile cu clasa a III-a de liceu (azi sunt profesor în liceul acela), de aici ar fi ajuns la Blaj, să sărute pământul Micii Rome, și la Rășinari, unde preotul Bratu, bunicul lui Goga, i-ar fi dat un însoțitor, peste munți, către Țară. Când urc prin Vama Cucului spre Bâlea, mă întreb: pe aici sau…?

Bucureștiul, balcanic și murdar, nu m-a înghițit – pe el l-a îmbolnăvit și l-a înstrăinat; Viena, îndepărtată și somptuoasă Grecie la putere imperială, pulverizată în cafenele, biblioteci, furnicar de oameni, e prea vorace să mai păstreze urmele lui. La o margine de Imperiu, românească, Cernăuțiul trebuie să mai respire aer de Eminescu – dar el mă așteaptă încă.

Am purtat, s-ar spune, umbra lui Eminescu pretutindeni unde am trăit. Sau umbra lui poate să mă fi purtat, nu știu prea bine”.

Horia Gârbea, scriitor, Bucureşti:

„Îmi plac și mă impresionează priveliștile eminesciene, momentele în care e imposibil să nu-mi amintesc poezia lui: luna ieșind albă dintre nori, teiul care se scutură, marea lină, codrul verde și stînca gata să se prăvale. Locurile prin care Eminescu a trecut efectiv nu poartă amprenta lui. Iașiul, Bucureștiul, pentru a nu mai vorbi de Berlin și Viena nu mi-l evocă pe Eminescu. La Ipotești și la Cernăuți n-am fost. Am locuit toată copilăria și tinerețea în apropierea străzii Plantelor, unde doar o placă mai amintește locul unde a murit Eminescu și regret frumoasa clădire a Băii Arcului, aflată în apropiere, demolată de (i)responsabilii comuniști. În locul ei s-a construit în anii 1990 un mare bloc de birouri, dar n-a fost cu noroc: a ars și a rămas o ruină impracticabilă. Am avut mulți ani biroul de la Asociația Scriitorilor chiar lîngă locul unde se afla casa lui Titu Maiorescu, demolată și ea ca să se construiască blocul Eva. Și Eva a avut ghinion devenind magazin alimentar „Mega Image”. Îmi evocă o Evă bulimică. Singurul loc efectiv al lui Eminescu mă impresionează: monumentul de la Bellu. În rest, statuile lui mi se par neinspirate cu excepția celei de la Constanța, așezată potrivit, în fața mării. Mai e un bust al lui, la mare, chiar la Casa Scriitorilor din Neptun, operă nefericită a lui Oscar Han: un cap de tînăr derutat care poate fi oricine. La fel, statuia lui Eminescu de la Ateneu, în care Gheorghe D. Anghel a avut fantezia să-l reprezinte seminud mi se pare cel puțin nepotrivită. Locurile lui Eminescu sînt cele descrise în opera lui”.

Elena Călugăru, cl. a XI-a, Liceul Teoretic “Mihai Eminescu”, Hânceşti:

“Parcul Copou e locul de întâlnire principal în Iași. Punctul central de atracție este ,,Teiul lui Eminescu”, un copac vechi de 265 de ani, care se pare că a fost una dintre sursele de inspirație ale poetului. Este un spațiu cu o energie aparte, care îți inundă sufletul cu liniște. Am vizitat şi Bojdeuca lui Creangă, anume acolo Mihai Eminescu l-a cunoscut pe Ion Creangă și au legat o prietenie strânsă. Orice colțișor în care a pășit poetul, ne ajută să-l păstrăm mereu aproape pe Eminescu”.

Claudia Partole, scriitoare, Chişinău:

„N-aș putea descrie emoțiile pe care le-am avut când am ajuns prima dată la Eminescu. Era în 1991, 15 iunie. Mi se realiza un vis din copilărie: să văd România! Eram convinsă că Poetul mă așteaptă… Cel mai emoționant moment l-am trăit la Biserica Uspenia din Botoșani, unde a fost botezat Mihai (în aceeași apă cu un alt copil despre a cărui soartă nu se știe nimic). Încercam să descifrez semnele scrijelite pe cristelnița-relicvă. Am asistat la un Tedeum, apoi, am ieșit din biserică pentru a asista la un recital. Când actrița Teatrului Național din București Olga Delia Mateescu începu să recite „Glossa”: Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate…, pe stradă trecu o femeie cu părul în vânt, hohotind. În urma ei apăru un cortegiu funerar, care încetini. Tot atunci începu să plângă cerul…

La Ipotești am trăit o altă stare ciudată: auzeam vântul șoptind versuri: Cu mâine zilele-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi,/ Având cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi…

Peste un an am fost la mormântul lui Mihai Eminescu, la cimitirul Bellu din București…

De fapt, din anii studenției am pornit pe urmele lui Eminescu. La Cernăuți, cu o prietenă, o zi întreagă am cutreierat orașul, recitând versuri și imaginându-ne că ne însoțește Poetul. Apoi, am căutat îndelung în cimitir mormântul lui Aron Pumnul. L-am găsit ascuns printre tufari și crengi uscate… Era anul 1973. A fost prima mea întâlnire-revelație cu Eminescu-cel-Înaintemergător!

Nu știu dacă voi reuși în această viață să-l descopăr…

Eudochia Robu, pictoriţă, Orhei:

„Nu am călătorit atât de mult, dar la Iași am avut ocazia de mai multe ori să stau sub teiul lui Eminescu din parcul Copou. Am reușit sa vizitez şi Casa Pogor, casa-muzeu, care şi-a păstrat farmecul de altădată. Aici marele poet frecventa societatea „Junimea”. Am trecut pe lângă Biblioteca universitară, care-i poartă numele, am intrat şi pe la Bojdeuca lui Creangă din mahalaua Țicău. Am vizitat şi mănăstirea Putna şi nu poți să nu simți pașii de dincolo, care au sfințit acele locuri!”

Nina Leon Stoica, învăţătoare, Chişinău:

„Am vizitat casa în care s-a născut poetul. O linişte ciudată şi profundă învăluia casa mobilată frumos şi ograda care te predispuneau la meditaţie. Biserica familiei din curtea casei vorbeşte despre o familie nobilă în care trebuia să se nască marele geniu”.

Vadim Bacinschi, scriitor, Odesa:

“În oraşul Odesa, locurile pe unde şi-a purtat paşii cândva jurnalistul şi scriitorul Mihai Eminescu, sunt legate de aflarea sa la tratament în stabilimentul doctorului Felician Iachimowicz, de la limanul Kuialnik, în august-septembrie 1885 şi, probabil, în iulie 1886. Vizavi de anul 1886, există o scrisoare a sa de la liman, datată cu 15 iulie. Cele mai cunoscute (dar şi mai piţin cunoscute) scrisori ale sale la Iaşi, din Imperiul Rus (5 la numar), sunt din august-septembrie 1885, adresate prietenilor  Vasile Burla şi Petru Novleanu. Am scris despre ele în câteva lucrari – “Cocostârc străin” (Odesa, 2011); “Irosit printer ruşi” (Editura Fundatiei Academice DacoRomane, Bucureşti, 2015) şi Mihai Eminescu. Scrisori de la Kuialnik şi Odesa” (Editura Axis Libri, Galaţi, 2018).

Când vine de la Iaşi (cu trenul, apropo, prin Chişinău şi Tighina) la tratament, la sfârşitul lunii iunie, Eminescu, cu 4 prieteni ce-l însoţeau, trece prin Odesa. Ajunge la Kuialnik cu un tren, ce circula din port, şi stă acolo, în stabilimentul pomenit mai sus. Este tratat cu renumitul nămol de Kuialnik, care i se aplică pe gambele afectate de nişte bube. În cele trimise la Iaşi, de la liman, el scrie despre picioarele sale “arhioloage” şi despre pielea “bortilită de bube şi de boale”.

În jumătatea a doua a lunii august sezonul de băi se termină (citim despre aceasta în scrisorile  din 15 şi 18 august). În aşteptarea banilor de drum şi pentru achitarea datoriilor, bani ce urmau să-i vina de la Iaşi, el părăseşte printre ultimii stabilimentul. Banii întârzie şi, în aşteptarea lor, se stabileşte în Odesa, într-un hotel “de mâna a treia”, cum scrie în epistola din 2 septembrie 1885 – Hotel “Strassbourg”. Mai consemnează: “…şi nevând parale, nu mă mai duc nici la cafenea măcar”. A stat în acel hotel până în jumătatea a doua a lunii septembrie, când vin banii de la Iaşi, trimişi de T. Maiorescu. A stat până atunci, din câte ne dăm seama, tot flămând, neîngrijit, bântuit de gânduri grele, într-un oraş “cu totul străin”, cum scria. Clădirea cu două etaje, în care s-a aflat  hotelul “Strassbourg” s-a păstrat. Se află azi pe strada Ekaterininskaia, 46, nu departe de centrul istoric al oraşului. În curtea sa interioară ceva ne aduce aminte că aici s-ar fi putut afla cândva un hotel, dar de Eminescu nu ne aminteşte nimic.

Altă adresă din oraşul Odesa, unde putem presupune că s-a aflat M.Eminescu, este strada Preobrajenskaia, 7. În blocul locativ de acolo avea apartament medicul Iachimowicz. Eminescu, nemaicunoscând pe nimeni în toată Odesa, sigur că venea în ospeţie la el şi la fiica sa, Rosalie. Dânsa vorbea  franceza şi germana şi Eminescu, într-o scrisoare, o numeşte “îngeraşul”.

… Un loc din Odesa de azi, ne aduce, totuşi, aminte de M. Eminescu. Nu departe de gara feroviară centrală, la intersecţia străzilor Bazarnaia şi Osipov, în faţa Consulatului General al României, se află bustul său, creaţie a sculptorului botoşănean Marcel Mănăstireanu. A fost dezvelit pe 16 iunie 2011. E cel de-al doilea bust al lui M. Eminescu, adus la Odesa din România. Primul, realizat de sculptorul Alexandru Pană, a fost instalat în Bulevardul Francez, în 1995, iar în toamna anului 1999 a dispărut de pe soclul său, în imprejurări rămase neidentificate şi nu a mai fost găsit”.

Ioana Geacăr, poetă, Târgovişte:

“Pe 20 noiembrie 1980 citeam în Cenaclul Junimea din Iaşi.  Eram într-un loc istoric în care, pe vremuri, a citit Eminescu. Am văzut Muzeul Literaturii, Bojdeuca lui Creangă, Teiul lui Eminescu, dar n-am păstrat  decât atmosfera de atunci, emoția aceea pe care, ca poet,  o ai în prezența altor poeți și a poeziei, ca pe altă planetă, unde accesul e așa de rar. Vorbeam puțin, îmi cântăream cuvintele, eram mai mult ochi şi urechi, adunam în memorie material de trăit pentru creație și pentru singurătatea vieții la țară. Cu câțiva ani mai înainte, în liceu, văzusem Putna, cu trăiri sofisticate, de parcă aș fi călcat pe istorie şi istoria ar fi fost un bibelou zgrunțuros.

Dar cea mai poetică trăire și mai eminesciană o am lângă statuia lui Mihai Eminescu de lângă Cazinou, şi, mai ales, în fața mării, la care mă pot uita ore în şir ca la un tablou fără să mă plictisesc, pentru că e “schimbăcioasă la coloare şi mişcări”, aşa cum i-o prezenta poetul Veronicăi Micle în iunie 1882, de la Constanța, într-o scrisoare. Desigur, asupra poetului marea avea “efectul unei nemărginiri pururea mişcate”, unde spiritul său își găsea libertatea deplină, măsura fără de măsură, starea de grație.

Aparatul de fotografiat mă ajută să păstrez impresiile, emoțiile pentru munca de atelier, e o inversiune care aduce momentul creator  mai aproape, pentru poeme viitoare, nu mai aștept acel declic, îl provoc, nu mai aștept cuminte să vină inspirația cine știe când. Cu aparatul am descoperit de curând o plăcuță memorială pe o clădire din Sibiu, acolo locuise în vara anului 1868 Eminescu când se afla împreună cu trupa lui Mihail Pascaly în turneu (au jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița). Nici nu este greu să plonjezi în trecut, Sibiul păstrează mare parte din oraşul vechi cu toată poezia să arhitecturală, străduțe foarte înguste te poartă spre aventură şi ştii că, dincolo de ele, vei ajunge în timpul de demult, iar orologiile turnurilor nu mai delimitează timpul, sunt doar valuri dintr-o parte în alta. Turnurile, locul de tortură din Piața Mare, sunt doar capcane de trecere dintr-un timp în altul”.

Fenea Petruţ, pictoriţă, Constanţa:

“Eminescu pentru mine înseamnă cât o naţie întreagă. O singură dată am mers pe locurile copilăriei Sale, demult. Am văzut lacul cel cu nuferi, am alergat pe acolo, încercam să prind spiritul celui mai Poet decât toţi poetii. Scriu acum, departe de casă, sunt într-o mică vacanţă în străinatate. Dar oriunde merg în lume, El e cu mine! L-am găsit şi în nuferii de pe lago del Segrino.

Acasă, m-au emoţionat profund semnele trecerii lui Eminescu prin părculeţul de la Cernavodă. La Constanţa, de asemenea, sunt locuri eminesciene. Din copilărie, de când citeam pe cuptorul casei părinteşti poeziile poetului nostru naţional şi până acum, când curba vieţii a luat-o în jos, figura lui Mihai Eminescu, întocmai ca cea a unui părinte bun mă urmareşte, este cu mine şi nu mă tem de nimic”.

Grupaj realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit