Să descoperim „pedeapsa albastră” a Călinei Trifan

POEZIE// Editura Arc publică versuri în plină criză, punând pe masa cititorului volumul „Femeile iubesc cum respiră”

Poezia e un lux 

Editura Arc se ambiţionează să publice, în ediţii de lux, poezie. Volumul „Femeile iubesc cum respiră” (77 de pagini) de Călina Trifan continuă seria „Literatura română din Republica Moldova”.

Frumoasa imagine a poetei de pe prima copertă invită la lectură, cu atât mai mult cu cât autoarea ne-a obişnuit deja cu texte de valoare, ele având un efect terapeutic asupra cititorului, dar ilustrând şi o artă poetică cristalizată, ce îmbină laconismul cu frăgezimile unui limbaj fluid, care se vrea exact. Fără a aborda patimi cu subtext sentimental sau social, fără a strecura tonalităţi stridente în textele sale, poeta reuşeşte să ne ofere o atmosferă febrilă, o scriitură pasională, substanţa acestui clocot emotiv fiind febrilitatea vieţii şi, de ce nu?, a morţii.

Poeta nu vrea să înveţe tăcerea

Poemul „Ţărână” ne introduce direct în materialitatea latentă a volulmlui: „Am întrebat moartea/ ce-i place cel mai mult/ şi mi-a răspuns: viaţa pe pâine”. După aceste versuri înţelegem mai clar de ce autoarea a ales drept motto pentru noua sa carte nişte gânduri ale lui Cesare Pavese: „Când un cuvânt, un fapt, o bănuială ne-a dat o puternică agitaţie pasională, vine vremea când, zbătându-ne, ne dăm seama că nu mai ţinem minte cuvântl, faptul, bănuiala. Dar pasiunea este tot mereu intensă”.

Diferite faţete ale generozităţii pot fi urmărite, observate, descoperite în volumul „Femeile iubesc cum respiră”. E generozitatea unui suflet care îşi asumă suferinţele, decepţiile, sfâşierile diurne şi nocturne. Totuşi, fiinţa fragilă îşi ia revanşa vorbiind, scriind, povestind despre ceea ce vede şi aude sau doar intuieşte că ar putea exista. Depăşită de forţe distructive, de întunecimi cosmice, vocea poetică se face totuşi auzită. De aici, o definiţie a poetului – este cel care nu vrea să tacă, care nu acceptă să înveţe tăcerea. La Călina Trifan găsim ideea aceasta în diverse formulări, de exemplu: „poţi oare să te mai prefaci/ că totul merge strună/ dacp ai scos mâna din pământ/ şi-ai scris pe ţărână: n-am învăţat tăcerea!”.

„I-am furat câteva bucurii”

Dragostea, la Călina Trifan, nu este una senzuală, dezgolită, aţâţată, violentă, ci dimpotrivă, blândă, alinătoare, învăluită în cuvinte: „Pentru ca într-o zi/ trup al meu/ să nu seci ca un puţ părăsit/ mă topesc aici în sunete de-alinare” („Canon de dragoste”), sau „cămaşa de pe frânghie/ m-a îmbrăţişat cu aerul tău” („Fatalitate”), sau „Când nu se uita la mine/ i-am furat câteva bucurii/ şi le-am ascuns adânc în inimă/ acolo să le caute nu se va pricepe/ nimeni/ nici chiar el” („Discreţie”).

Iubirea Călinei Trifan se revarsă nu doar asupra oamenilor, vietăţilor, dar şi asupra soarelui, ierbii, aerului, reliefului: „Dealule cu capul sus/ adăposteşte-te în braţele mele – căci în inima mea e primăvară” („Floare la ureche”).

E uimitor cum în versuri concise, comprimate la maxim, simţim largheţea privirii, încrederea într-o ordine adevărată a lumii. „Soarele nu va apune/ până oracolul nu se va împlini”, spune Călina Trifan în „Să nu apună soarele”, iar în multe poeme ghicim împăcarea cu implacabilul: „Când se închide un drum/ se deschide altul/ dacă nu se deschide un drum/ atunci o cărare printre bălării/ dacă nu o cărare – o groapă sigur/ pe măsura ta” („Înţelepciune”).

În această carte se stă de vorbă calm, fără ieşiri isterice, cu „cinstita moarte” şi e căutat şi sorbit cu pasiune „bobul de rouă” care va ajunge, mai devreme sau mai târziu, în „cristelniţa dimineţii”. Şi dacă „viitorul adânc/ încă n-a dezamăgit pe nimeni”, e meritul autoarei că a remarcat acest lucru, fără a pretinde că ar poseda instrumente ale unei cunoaşteri definitive.

Scăldatul în „cristelniţa dimineţii”

Recunosc, mi-a plăcut în nod special un vers scurt de tot, dar care divulgă libertatea creatorului: „vă mulţumesc întâmplări de neînţeles” („Asta e totul”). Deşi nu-şi încarcă volumul cu metafore, poeta nu poate să nu comită epitete, unul dintre ele constituind un reper şi numindu-se „Pedeapsă albastră”:  „Dacă am ochi albaştri/ nu crede/ că cerul meu e mai senin”.

Cartea „Femeile iubesc cum respiră” e recomandată şi de prestigiosul critic literar Lucia Âurcanu: „Concise, dar foarte elocvente şi relevante, născute dintr-o sensibilitate firească, fără experimente lexicale şi artificii imagistice, populate de un personaj feminin care îşi găseşte sensul existenţei în iubire şi ştie să accepte moartea prin iubire, poemele Călinei Trifan sunt pe cât de accesibile, pe atât de răscolitoare”.

Călina Trifan s-a născut în Slobozia Mare, Cahul. A absolvit facultatea de Biblioteconomie şi Bibliografie a Universităţii de Stat din Chişinău. Din 1991 este secretar ştiinţific la Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”. A publicat volumele de poeme: „Adagio” (1989), „Soliloc” (1992), „Descărcare în egretă” (1999), „Canonul tăcerii” (2000), „Pe banchizele din cer” (2004). A coordonat apariţia volumelor „Femeia în zonele de conflict” (2006), „Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia” (2010). Prezentă în antologii din ţară şi din străinătate.

Irina NECHIT

The following two tabs change content below.