Rusia azi (II)

Cea mai mare problemă a Rusiei de azi nu sunt însă conflictele militare și economice – de la gherila din Donbas și aventura din Orientul Mijlociu la războiul sancțiunilor – și nici efectul lor asupra resurselor financiare ale țării. Cel mai mare pericol este fascizarea societății. Deși a fost prezis, derapajul democrației în Rusia a luat forme totuși neașteptate: cine s-ar fi gândit că tendința spre autoritarism, atât de firească în cazul celor care ne băgaseră pe gât idealurile marxismului, va degenera în cel mai elementar fascism!?

Sigur că „fascismul” rusesc are particularitățile sale. Una din ele este chiar justificarea ideologică a agresiunii (în Ucraina, împotriva „banderoviștilor”) și represiunii (în Rusia însăși, împotriva „opozanților”) prin… „lupta cu fascismul”.

O altă trăsătură e caracterul său eclectic. Noua ideologie adună de-a valma tot ceea ce s-a opus în Rusia de altădată, țaristă sau comunistă, Occidentului. Întâi și întâi, teza despre „destinul specific al Rusiei”, care cuprinde, într-o structură proteică, cam tot ce și-au închipuit rușii că i-ar distinge de europeni: de la mitul celei de-a Treia Rome la „democrația suverană”. Apoi, ortodoxismul care, mai mesianic ca oricând, nu exclude naționalismul primitiv, îmbinând tezele rasiste cu cele etniciste: puritatea spirituală, unicitatea și chiar superioritatea rușilor, poporul care va salva omenirea de declinul moral; slavofilia etc. Revenirea la ortodoxia à la Pobedonosțev și la naționalismul à la Krușevan se împacă foarte bine cu glorificarea trecutului sovietic internaționalist și a valorilor sale: teroarea stalinistă și numeroasele jertfe pe care le-a adus poporul sovietic în numele „revoluției mondiale” sunt acceptate ca necesitate istorică și soluție „managerială” într-o situație de criză. La acestea se adaugă preeminența intereselor „naționale”, colective asupra celor individuale (de fapt, sacrificarea individului în numele unei supraentități, statul și națiunea rusă) și subminarea programatică a liberalismului, considerat inamicul numărul unu al suveranității ruse.

În realitate, cam toată această ideologie națională rusească de azi este alcătuită exclusiv din teze antiliberale, fiind un discurs în întregime negativ. Tezele sunt menite să compromită realizările Occidentului liberal și să-i zădărnicească inițiativele, mai ales în țările considerate de „strategii” de la Kremlin drept zone-tampon între Rusia și Occident, un fel de „sferă intimă” a Maicii Rusia. Dar nu au în spatele lor alternative reale, cu adevărat constructive, și nici viziuni coerente și clare asupra viitorului țării.

Tot ce poate face Rusia acum este să discrediteze liberalismul, prin propagandă și trolling mediatic (în interiorul și în afara țării), prin finanțarea liderilor occidentali antisistem, dar și a liderilor promoscoviți din „străinătatea imediată”, prin războiul hibrid, acolo unde acesta este posibil, prin diversiuni de orice gen, diversiunea fiind domeniul în care rușii au atins, de la Ohrankă, VCK și Komintern încoace, cel mai înalt nivel de expertiză.

Aceasta nu înseamnă că liderii de la Kremlin nu ar avea resursele necesare pentru a merge și mai departe, doar că nu acest lucru îi interesează. Pentru ei, este important să-și asigure continuitatea la putere și controlul uriașelor pârghii economice și financiare, imposibile într-o societate liberală. Talmeș-balmeșul fascizant pe care îl dau drept idee națională și cu care împănează isteria propagandistică de la televizor și din internet este în exclusivitate un mijloc de manipulare a electoratului și de menținere a tonusului muscular în cetățeanul care a ajuns să creadă că este asediat din toate părțile și că se află în război cu întregul Occident.

Starea aceasta de lucruri nu este, în sine, o amenințare pentru omenire, chiar dacă Kremlinul a arătat că este gata oricând de un Donbas pentru a-și apăra „suveranitatea”. Pericolul se ascunde în acea generație de „rosieni” pe care actuala guvernare i-a rupt de la realitate de vreo 10-15 ani, care a evoluat într-o atmosferă agresivă și a luat de bună demagogia velikorusă. Lideri provenind din această generație vor substitui curând clasa politică actuală, perfidă, dar calculată. Unii au și obținut funcții importante și au dat deja dovadă de mult mai mult zel „patriotic” și de mult mai puțin pragmatism decât vechiul sindicat putinist.

Fascismul, în mare parte, de fațadă și de nevoie al regimului actual riscă să fie prelungit de un fascism aievea în deceniul care vine. În contextul dat, sunt foarte curios să știu cât de conștienți sunt de acest scenariu cei care l-au susținut pe I. Dodon la recentele alegeri? Și cât de conștient este dl Dodon însuși de această posibilitate?

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)