RUPEREA RÂNDURILOR // Textul şi textele sau Despre Călinescu

Nimeni nu se îndoieşte că Ulyse, Don Quijote, Levantul sau Ţesut viu sunt cărţi născute din cărţi. Faust sau Don Juan (al lui Byron, al lui Molière, al lui Puşkin) sunt personaje călătoare prin literatură. Luceafărul e o însumare a lui Lucifer, a Demonului, a lui Manfred, a Zmeului din Fata în grădina de aur etc… Baltagul vine din Mioriţa, dar – mai ales – din mitul lui Osiris. Ş.a.m.d. Ce ar mai putea să şocheze? Ar trebui să mire afirmaţia că toate cărţile sunt făcute din cărţi

Mircea V. CIOBANU

Acest text e născut de unele întrebări ale celor care au citit despre „moartea Autorului”. Am ortografiat cuvântul cu majusculă şi mi-am amintit de o schiţă a Adrianei Bittel despre doi corectori: unul îi detestă pe „autori” pentru greşelile ortografice, iar al doilea are un sentiment de pietate şi de respect sublim faţă de instanţa numită „Autor”.

Un prieten m-a întrebat, în contextul în care afirmam că nu autorul, ci textul primează: „Dar cum rămâne cu Călinescu?”. Preferinţa lui G. Călinescu (cel din Istoria literaturii…) pentru biografism nu este model obligatoriu. Dovadă sunt două istorii literare, scrise de doi călinescieni. Alex Ştefănescu include masive compartimente biografice, pe când Nicolae Manolescu (trecut şi prin şcoala structuralismului) le suprimă totalmente. Nu ar trebui să uităm nici remarca lui Eugen Negrici din Iluziile literaturii române: primul mare mistificator al literaturii române a fost chiar marele ei istoric G. Călinescu.

Citesc cu fascinaţie unele naraţiuni călinesciene, dar îl consult (odată cu alte surse) doar pe anumite segmente. Literatura română e făcută din texte, nu din „istorii”. În schimb, îmi place „structuralistul” (avant la lettre) Călinescu. Cel din Opera lui Mihai Eminescu, cel care demonstrează punctual cum un text se naşte nu din biografia scriitorului, ci din lecturile lui. Ca cititor, mă delectez cu romanul, drama sau poemul. Dincolo de text, mă interesează (deja intru în pielea lectorului eficient) „linkurile” (uneori implicite şi discrete), care mă trimit la lecturile fondatoare ale autorului. Dar şi la eventualele lecturi ale mele, ale cititorului. Aceste trimiteri fac parte din lectura integrală, din universul meu lectoral, nu sunt numai surse, numai temelii şi resorturi, dar şi extensii, verande, mansarde, acareturi, complementare operei pe care o citesc şi o (re)construiesc. Ele îmi deschid perspectivele (şi) spre alte posibile lecturi.

Abia în al treilea rând aş putea să ajung la nişte detalii biografice. Pentru a întregi tabloul textului, intertextului şi al contextului… Mulţi scriitori îmi sunt interesanţi ca oameni. Dar nu fac o legătură directă între ei şi textele lor. În afara literaturii, le dau un respiro. La o bere nu le cer să-mi recite ceva (cum să-l inviţi la masă pe un cizmar şi să-l pui să-ţi repare, între timp, pantofii?), nu le cer explicaţii asupra unor detalii din „operă”. Continuarea cărţilor lor o găsesc în alte cărţi, nu în întâlnirile cu ei, nu în biografii… Aş explica (poate) mai simplu, dacă oponenţii mei ar ţine cont de un amănunt: un scriitor nu reproduce, el produce o realitate. Care este chiar textul, cu universul său finit (dar cu ambiguităţile estetice respective şi cu deschiderea spre multiple interpretări).

Brâncuşi şi Enescu au adus la Paris „citate” din arta populară românească, nu biografia lor. Tentaţia de a „explica” arta prin biografic e calea facilă şi uneori ea devine scopul cercetării. Din păcate, toţi profesorii citesc „Viaţa lui Mihai Eminescu”, nu şi „Opera lui Mihai Eminescu”, pentru că anecdotele sunt mai interesante decât analizele. Putem să identificăm o întreagă pleiadă de „eminescologi” care au continuat tradiţia „Vieţii…” şi prea puţini exegeţi care să fi continuat studiul „Operei…”, cea mai solidă contribuţie a lui G. Călinescu la studierea creaţiei poetului.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău