RUPEREA RÂNDURILOR // Talanţii şi talentele sau Parabolele după Pleşu

Primul lucru pe care l-am învăţat din cartea lui Andrei Pleşu Parabolele lui Iisus (un text filosofic, nu teologic) este lectura atentă. Citeşti, acceptând textul ca dat, cu regulile sale. Urmează lectura variantelor şi a contra-textelor (în complementaritatea lor, nu în anularea reciprocă). Abia după asta vin interpretările (locurile ascunse şi ambiguităţile fac deliciul lecturii), lecturile „critice”, căutarea paradoxurilor şi a erorilor.

Pilda Semănătorului e singura pe care Iisus o explică: „sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod…” (Matei 13, 23). După Pleşu, „testul înţelegerii” este „fertilitatea pe care o garantează efectul ei pragmatic, energia ei roditoare” („înţelegi în măsura în care fructifici”). În trei cazuri, sămânţa nu dă rod: cea căzută lângă drum şi mâncată de păsări („cei care aud, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor”), cea căzută între spini (ideea înăbuşită de plăcerile şi mărăcinii vieţii) şi cea încolţită între pietre, răsărind imediat şi arsă de soare.

„Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie. Dar nu are rădăcină în sine, ci ţine până la o vreme…” Pleşu o defineşte ca „superficialitate euforică”, „receptivitate pripită” sau „disponibilitate exaltată”. Acest entuziasm exagerat acceptă ideea fără a o filtra prin înţelegere, fără a o digera. Este „consimţirea facilă”, acordul „bazat pe o emotivitate lipsită de discernământ”, acceptarea pripită şi euforică a spuselor idolilor, în consecinţă: „o reţetă sigură a eşecului.”

Ceea ce îmi vine în minte este şirul de lectori-ateişti de adineaori, azi aprigi propovăduitori ai moralei creştine, sau profesorii şi scriitorii marxişti, apologeţi ai socialismului şi internaţionalismului proletar, convertiţi, cu schimbarea timpului, la patriotism şi naţionalism exacerbat, dar şi „noii marxişti”, îmbrăcând o haină la modă.

Pilda talanţilor (Matei, 25, 14-30) invocă omul „care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui …”. Cel ce luase cinci talanţi „a lucrat cu ei” şi a câştigat alţi cinci, cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel cu un talant a ascuns banul. Primii au întors monedele stăpânului cu dobândă. Cel cu talantul păstrat (de frică să nu-l piardă) i l-a întors stăpânului intact. Supărat, stăpânul l-a numit „slugă vicleană şi leneşă” (!).

Nu e suficient să primeşti („să încasezi)”, explică Pleşu. A-ţi valorifica „talantul” (cuvântul „talent” aici îşi are originea) înseamnă „a-l pune la lucru, a-l administra astfel încât să rodească, a-l potenţa şi a-l multiplica”. Trebuie să fructifici ceea ce îţi este dat (un talant, doi sau cinci). Cu trimitere directă la Scripturi, asta înseamnă: „… strict păstrătoare e litera. Duhul e un agent multiplicator, o avere pusă în act, un potenţial de îmbogăţire practic nelimitat.”

Mesajul se răsfrânge asupra mai multor realităţi. Iată una, în interpretarea lui Pleşu. „În ultimă instanţă, parabola de faţă e şi o parabolă despre miza hermeneuticii. Ce face, în definitiv, comentatorul unui text? Ia textul ca dat şi se străduieşte să scoată la lumină bogăţia lui, iradierea lui potenţială. Hermeneutul multiplică textul, îl pune «la lucru», îl restituie cititorului nu doar în realitatea lui, ci şi în posibilul lui.”

O carte în mâinile unui cititor limitat e talantul îngropat: ea se deschide cu prima literă şi se închide cu ultima. În cel mai bun caz, el poate s-o înveţe pe de rost. O carte în mâinile unui cititor priceput poate fi o investiţie, un cod de acces spre lumi /averi nebănuite. O carte e cheia de intrare în bibliotecă. E un hypertext, cu cuvinte marcate discret în albastru, pe care, accesându-le, deschizi alte şi alte cărţi, într-o interpretare infinită, fiecare lectură nouă fiind dobânda ce ţi se cuvine…

 Mircea V. CIOBANU