RUPEREA RÂNDURILOR // Responsabilitatea şi gloria

Cine este autorul citatului pe care îl includ în textul meu? Dar al întregului text, odată ce este alcătuit nu numai din cuvinte, ci şi din sintagme şi chiar fraze de-a gata, care au mai fost spuse până la mine? Autorul discursului (să-l numim aşa pe cel care enunţă public ideea), apelând la citate, la proverbe, la clişee/ semipreparate, poate fi numit şi autor absolut? Cine răspunde de toate gafele şi cine merită aplauze pentru performanţele textuale, odată ce lucrul meu e doar un exerciţiu de pură artă combinatorică?

Despre responsabilitate nu pot să spun mai limpede, decât apelând la recentele practici, legate de plasarea oricărei forme de comunicare sub zodia hypertextului: dacă incluzi în discursul tău un link care deschide un alt text, eşti responsabil şi de acel text. Despre glorie ce să spun? Întotdeauna rişti să ţi se spună în legătură cu „opera” ta: sunt aici lucruri interesante şi lucruri originale; din păcate însă, cele originale nu sunt interesante, iar cele interesante nu sunt originale (le-a mai spus cineva până la tine). La o extremă, ai şansa fie să fii privit ca o ciudăţenie, fie aplaudat pentru originalitate, la alta, rişti între a fi banal şi a fi învinuit de plagiat.

Textul, oricare ar fi el, are o mulţime de pre-texte şi este chiar o însumare a altor idei, a altor texte. Dacă spui: „Dau un regat pentru [nu ştiu ce] dorinţă”, îi iei în calitate de coautori ai textului tău pe Shakespeare şi pe Eminescu… Dacă scrii: „Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie…”, îl citezi pe Umberto Eco, cel care l-a parafrazat pe Italo Calvino.

În general (dacă nu facem paradă de erudiţie), de ce intercalăm – conştient – în discursul propriu ideile şi formulele altuia? Mai curând, atunci când cităm, apelăm la argumentul unei autorităţi. Altfel spus, gândim şi noi la fel, dar, în teama că cineva nu ne va lua în serios, aducem dovada autorităţii consacrate. Două motive ne fac să încadrăm opinia în ghilimelele citatului: corectitudinea, norma etică şi (cum am arătat mai sus), nevoia de argument al instanţei imbatabile. Citatul apare şi din raţiuni stilistice. E cazul intertextului milenar: proverbul. „Ş-apoi vorba ceea, zice Creangă, un nebun aruncă o piatră în iaz şi zece cuminţi nu o pot scoate.” Scriitorul apelează la paremiologia populară: a) ca să nu lungească vorba cu explicaţii şi b) pentru că este o expresie colorată. Două efecte dintr-o lovitură.

În fine, lucrurile se explică simplu. Autorul oricărui text e fie Sfântul Duh (aşa cum explica ateistul Bernard Shaw), fie… toată lumea, sau, cel puţin, o listă mare de autori mai mult sau mai puţin anonimi (Marele Anonim e un fel de a spune, mulţi autori putând fi lesne recunoscuţi sau deduşi din con-text). Gloria, în toate cazurile, e a umanităţii colective, textul (orice text) fiind un produs al lucrului în echipă.

Responsabilitatea, în schimb, e a celui care semnează. Răspunzi pentru greşelile gramaticale şi pentru impurităţile stilistice. Răspunzi pentru contextul pe care l-ai ales ca să transmiţi publicului o idee şi pentru forma pe care ai ales-o, raportată la context (d.e.: nu fi patetic cu oamenii deştepţi şi n-o fă pe deşteptul cu ignoranţii: ambele cazuri irită). Răspunzi pentru cuvintele şi gândurile pe care le-ai făcut publice, indiferent cine le-a spus până la tine.

În comunicarea recentă se utilizează curent (cu sensul de „a scrie, a alcătui, a compune”) termenii „a redacta” şi „a edita”. Îmi plac aceste cuvinte în contextul celor afirmate mai sus: redactăm/ edităm produse ale gândirii comune, ale echipei. Iar această “activitate editorială” presupune o expunere cel puţin corectă. Dacă ne mai reuşeşte să fim şi expresivi, e altă poveste. Semnătura de autor e o convenţie, ca şi titlul textului. Trimiterea la autor (în cazul citatului expres) nu e pentru a scăpa de responsabilitate, ci pentru a recunoaşte paternitatea.

Sfatul final se deduce simplu: citeşte, iresponsabil, orice doreşti, dar citează atent, asumându-ţi responsabilitatea.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)