RUPEREA RÂNDURILOR // POLEMICILE NECESARE

Deasupra oricărei polemici literare pluteşte duhul Certei dintre Antici şi Moderni. Polemica nu e dialog, oponenţii nu se menajează şi nu lasă spaţiu adversarului. Nu există reguli ale polemicii, care să se respecte. În cele mai multe cazuri, cel atacat cu replici este chiar cel care a iniţiat scandalul, care a curmat cursul comod al lucrurilor. De ce s-ar supăra?

Mircea V. CIOBANU

Alineatul de mai sus nu face parte dintr-o sumă de reguli, ci adună nişte constatări. Spre deosebire de conversaţia euristică (care moşeşte adevăruri) sau de dialog (care este un act de cooperare şi de căutare a punctelor de tangenţă), polemica e o confruntare. Se bate în locurile vulnerabile ale oponentului. Un perfect exerciţiu de deconstrucţie a discursului Celuilalt, în căutarea legăturilor slabe.

A demarat o nouă polemică în spaţiul literar basarabean (şi – se pare – s-a cam încheiat tot atât de subit, ca şi celelalte). Andrei Ţurcanu publică un text intitulat Singuraticii, text preluat de bloggeri şi discutat pe bloguri. Structural (şi ideologic!), poemul critic al lui Andrei Ţurcanu este un fel de „Epigonii” (pe post de „Lepturariu” servindu-i Istoria… lui Mihai Cimpoi). Prima parte, amplă, monumentală, relatează despre „zilele de-aur a scripturilor române”, avându-i ca protagonişti pe însinguraţii literelor româneşti, basarabenii Hasdeu, Stere, Goma… Iar partea a doua, scurtă şi incisivă, îi pune la stâlpul infamiei pe „epigonii” tineri („grupuleţ zgomotos de basarabeni”), un fel de „simţiri reci, harfe zdrobite…”

Dacă excludem „comentariile” bloggeriste, cu… trimiteri la origini, în loc de trimitere la sursă, îi „răspunde (deocamdată) Vasile Ernu, unul dintre cei vizaţi în partea a doua a textului. Nu am găsit un termen de comparaţie, istorico-literar, pentru replica lui Ernu. Pus la stâlpul infamiei, acesta, imperturbabil ca întotdeauna, foloseşte eşafodul ruşinii ca pe o tribună. Ca să mai spună o dată cât de cunoscuţi în lume sunt el şi echipa (pe care şi-o adună aşa cum doreşte el, nu aşa cum i-o serveşte oponentul). Şi ca să amintească adversarului… cât de mic, necunoscut şi neimportant este…

Îi dau dreptate lui Andrei Ţurcanu. În sensul în care, dacă ai o opinie fundamentată, e mai bine s-o spui decât s-o taci. În particular, însă, aş avea de polemizat cu autorul. Pe partea evocator-elogioasă, e (deja) suficient câmp de bătaie polemică, de la funcţionalitatea tipologiilor propuse şi până la exemplele concrete. Dar lucrurile îmi par limpezi în măsura în care criticul Andrei Ţurcanu e (şi el) un „singuratic” din spiţa lui Hasdeu-Stere-Goma. „Singuraticii” sunt cei care fac adevărata literatură, deşi „singurătatea” nu e o garanţie a calităţii textelor. Încă ceva: fiind nişte incomozi, polemişti, critici vehemenţi ai adversarilor… de ce s-ar supăra celebrii noştri basarabeni (şi avocaţii lor!) că li s-a răspuns, adesea, pe potrivă?

Le dau dreptate şi „oponenţilor” lui A. Ţurcanu. Or, dacă cineva afirmă un lucru cu care nu eşti de acord, e păcat să nu reproşezi. Chiar dacă răspunsurile nu sunt întotdeauna elegante. Vasile Ernu emite un paralogism sui generis: „Mă voi opri strict asupra finalului de text care din păcate face imposibil dialogul.”. Dar dacă textul face imposibil dialogul, ce face Ernu, dacă nu dialoghează? Textul lui V.E. creează iluzia unui răspuns punctual „învinuirilor”, dar alunecă abil spre răspunsuri la întrebări… care nu au fost puse. Ernu foloseşte – tradiţional – spaţiul replicii pentru a-şi promova imaginea.

Dau dreptate… polemicii! Bineînţeles că o prefer pe cea la obiect, dar astea-s deja mofturi ale spectatorului.

P.S. „Epigonii” e un poem splendid, dar, în timp, eşuează la capitolul detalii: mulţi dintre cei care „au scris o limbă ca un fagure de miere” au rămas nişte semianonimi, pe când „epigonii” (alias congenerii lui Eminescu) au creat „Epoca Marilor Clasici”. Poate le dăm o şansă tinerilor?