RUPEREA RÂNDURILOR // Poezia lui Emilian Galaicu-Păun: leac sau otravă?

O avertizare pentru cititorii inocenţi: produsul poetic marca Em.G.-P. trebuie consumat în doze homeopatice. Dens ca pâinea ardeleană, deloc uşor digerabil, acesta-i leac şi otravă totodată. Poţi să faci indigestie. Ori te poţi intoxica.

Cea mai inocivă consecinţă a lecturilor din el ar fi sindromul Don Quijote: la finele lecturii fie că vei delira franţuzeşte, fie că vei vorbi în citate şi parafraze sau vei repeta năucit titluri de cărţi. Într-o altă perspectivă, textele lui au o tărie nepermisă de standardele curente. Produse ale reciclajului, poemele gala(i)ctice sunt, după cum s-a mai spus, esenţe dublu fierte, astfel încât nu oricine poate să le guste nepedepsit, fără antrenamente prealabile, pe băuturi poetice moderate.

Textele lui Emilian Galaicu-Păun sunt lipsite de autonomie. Fiecare carte scrisă de el este o bibliotecă devastată şi retopită. Fiecare vers e un link spre alte texte. Dar reciclajurile lui nu sunt imitaţii pioase, ci replici obraznice la adresa celor sfinte. Parafrazele sale cu trimitere la Sfânta Scriptură sunt în acest sens dacă nu blasfemii, atunci cu siguranţă erezii: „şotronul pe care isus/ […]-l scria cu degetul pe pământ şi copila din ea sărind într-un picior cele zece porunci… […] este rândul aceluia fără păcat să arunce întâiul cu piatra/ în şotron (sic! – mvc) […] doamne,/ trupul ei (chiar aşa! – mvc) dă-ni-l astăzi la fel cum poporului lui israel i-ai dat decalogul.” Cărţile de poeme sunt nişte Biblii cu trimiteri, cu linkuri-deschizături prin care te prăbuşeşti în paginile (îmi venea să zic: în hăul) unei întregi biblioteci Babel.

Aplicând cu virtuozitatea unui prestidigitator o ars combinatorica, Em. G.-P. ne inoculează speculativ ideea că unele şi aceleaşi texte pot genera, în varii contexte, cărţi diferite. Câteva antologii succesive etalează acest fenomen: Gestuar (Axa, 2002), Yin Time (Litera, 2004), Arme grăitoare (Cartier, 2010), A-Z. Best (Arc, 2012). Aproape că patru evanghelii: aceeaşi credinţă, aceeaşi istorie, structurată însă diferit. Un loc comun deja: poetul nu îşi scrie cărţile, îşi scrie Cartea, sugerând că, chiar dacă textele sunt în bună parte aceleaşi, textul canonic definitiv încă îşi mai aşteaptă decizia sinodică.

O carte poate fi obţinută printr-o ordonare specială a unor texte cunoscute. Aici fiecare text nu funcţionează ca o simplă cărămidă (pentru că ordinea nu ar conta, în acest sens), ci – în ideea modernă a construcţiilor modulare – ca un mecanism deopotrivă autonom şi sincron, în ambreiajul sofisticat al unui sistem molecular la nivelul nanotehnologiilor. Care permit adeziuni rezistente, dar, în acelaşi timp, permeabile pentru linkurile potrivite.

Esenţializarea se obţine (şi) prin procedeul „săpării în sine”, aşa cum îşi lucrează sculpturile Henry Moore: subţiindu-le pe dinăuntru. Poemul care, în două evanghelii din patru, face centrul geometric al cărţii, Figură în repaos, este emblematic în acest sens: „16. Din braţe şi picioare i s-au scurs gesturile, apoi, ca nişte fluvii în timpul secetei, braţele şi picioarele. / 17. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna vreodată i s-a scurs printre găurile din palme…” (a se observa această scriitură păgână în versete biblice!). Aceeaşi imagine emblematică a esenţializării prin stoarcerea propriului trup, a propriei fiinţe, în Autoportret cu ochelari de ceai: „fiinţă-n scădere, cum ai scutura / termometrul…”

Sugerând că poezia e născută din cărţi, că literatura e un continuu reciclaj, Em. G.-P. mai visează să fie şi cel mai original, cel mai autentic şi inconfundabil poet. Vroind să ne demonstreze, chipurile, că talentul sau harul nu ar fi altceva decât o formă specială a inteligenţei. O speculaţie pur cerebrală.

Referitor la dilema din titlu, răspunsul meu supărat nu poate fi decât morala din finalul Cronicarilor lui Urmuz: „Pelicanul sau babiţa”.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)