RUPEREA RÂNDURILOR // Poeţii Generaţiei ‘70

În decembrie, Vasile Romanciuc a împlinit 65 de ani. În ianuarie îi împlineşte Iulian Filip. Poeţii deceniului opt urcă pe podiumul clasicizării. Scriitori ai „luptei pentru limbă şi tricolor”, născuţi pe la 1948, cineva i-a numit “paşoptişti”.

Mircea V.CIOBANU

Mihai Cimpoi le-a zis Generaţia „Ochiului al treilea”, după numele cărţii lui Nicolae Dabija. Adevărat, ca să li se lipească porecla, ei ar fi trebuit să urmeze estetica acelui volum. Or, chiar Dabija (ca şi Leonida Lari, al doilea lider, în anii deşteptării), a(u) abandonat ireversibil esteticul în favoarea discursului de baricade. Util, dar monocrom.

În timp, batalionul paşoptist s-a completat, s-a triat, s-a divizat. E o generaţie prin excelenţă poetică. Poezia patriotică a lui Dabija, Lari, Hadârcă va intra, cu siguranţă, în istoria literelor basarabene, alături de cea a lui Vieru sau Matcovschi. Dar în viaţa literară de azi (Hadârcă fiind în vacanţă politică), cel mai prezent e Dabija. Nu cu poezia, lăsată pe rafturile istoriei, ci cu publicistica. Place sau nu, ea are nerv şi personalitate.

Artist polivalent, Iulian Filip (volumul său din 1974, Neîmpăcatul meşter, lansa de facto generaţia), prin numărul de titluri editate (fără a avea vreunul de referinţă), îl concurează pe Bucov. Folcloristica, la care a revenit recent, s-ar putea să-i fie adevărata vocaţie. O privire spre arta populară (în speţă, spre teatrul popular) dinspre o experienţă creativă şi managerială i-ar putea genera relevante interpretări ale tezaurului folcloric. În experimentele de pe terenul artelor plastice, face o artă modern-primitivistă. Dar e un tradiţionalist încuiat, în demersul literar.

Vasile Romanciuc, poetul exponenţial al generaţiei, cel mai consistent estetic, trădează intermitent poezia tradiţional(ist)ă cu postmodernismul. Iar în linia Vieru, el este şi cel mai aproape de poezia arhetipurilor. A inocenţei originare, încadrată într-o modernitate de factură soresciană. Cu o poezie cerebrală, în descendenţă barbiană, criticul Andrei Ţurcanu este şi unul dintre poeţii cei mai originali. O poezie suavă şi arhetipală, în registrul semantic şi emotiv al „Cuminţeniei Pământului”, o scrie Marcela Benea, o evadată din spaţiul public, antipodul tribunardei Leonida. În acelaşi registru al modestiei, dar la polul livresc se află poezia intelectuală a Valeriei Grosu.

Un „intergeneraţionist” declarat este Leo Butnaru, urmând un parcurs modern încă de la debuturile sale. Leo vine din cultura lumii, aşa cum alţii vin din amintirile copilăriei rurale sau din folclor. Încă un evadat, Arcadie Suceveanu, s-a deosebit din start prin formaţia culturală şi preferinţa pentru formele artizanale baroce, în descendenţa Minulescu-Dimov-Busuioc… Căzut din casetă e şi hipermodernul Eugen Cioclea, omologabil generaţiei doar pe criterii de vârstă.

Destinul şaptezeciştilor a fost fericit. Colecţia „Debut” (de care nu au avut parte nici predecesorii, nici succesorii) îi consacra, într-un fel. E ultimul eşalon care a prins „tradiţia” sovietică a manualelor, în care erau incluşi, în ordine prescrisă, scriitorii contemporani. Chiar dacă cei incluşi în manuale sunt repudiaţi, prezenţa în şcoli i-a făcut cunoscuţi. Toţi au scris şi cărţi pentru copii, cele mai citite, de altfel (încă un factor al popularităţii).

Singurul lucru care le lipseşte este o exegeză. Pe care o merită. Niciun critic serios (încă) nu s-a preocupat în mod special de pleiadă sau de vreun autor. Sunt salutare tentativele tinerilor cercetători. Cu condiţia că ei vor disocia textele fără încremenirea în respect, fără apriorice sentimente de pietate (care exclud analiza lucidă). Cu cât se amână în timp exegezele, cu atât mai îndârjit legenda va substitui disocierile axiologice. Este o generaţie prea vizibilă în contextul literaturii române din Basarabia, ca să nu fie privită şi prin lupa exigenţelor critice.

Textul de mai sus este doar o provocare în acest sens.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)