RUPEREA RÂNDURILOR // Pauza de gândire sau Despre dauna citatului

Când polemica se aprinde, la o extremă deconstruieşti discursul oponentului, căutându-i punctele vulnerabile, iar la cealaltă citezi, aducând „argumentele forte” ale unor autorităţi supreme. Citatul însă nu trebuie să-ţi ascundă propria ignoranţă, lipsa ideilor proprii! Citatul nu e argumentul suprem, ci recunoaşterea că gândul pe care îl enunţi nu-ţi aparţine. Citatul are mai multe puncte vulnerabile. Fiind trunchiat, conţinutul său poate fi trucat. Rupt din context, „adevărul” lui ascunde o minciună. Şi mai este ceva care subminează autoritatea citatului: orice adevăr, fie şi născut de o minte luminată, este subiectiv şi interpretabil.

Citatul poate fi periculos, dacă nu i se cunosc instrucţiunile de utilizare. Neasimilat, nerumegat, citatul devine nociv. Poate provoca indigestie. E cum ai aplica o reţetă medicală, înţelegând numai o parte din cele scrise şi ignorând avertismentele din subsidiar. Pentru un om inteligent, trimiterea la un text anterior, într-un joc al spiritului, poate fi un bun punct de plecare, o pistă de lansare a gândurilor proprii. Pentru un ignorant, poate fi dovada propriei limite. Şi o prăbuşire în incredibilitate. Mergând pe definiţia de dicţionar, citatul se cuvine să fie folosit „în scopul de a întări şi a ilustra o idee sau o argumentare”. Adică, ideea trebuie să fi existat apriori.

În citatul: „Biblia spune că…”, indiscutabil adevărat este chiar faptul că, în versetul respectiv, se afirmă, eventual, acest lucru. În rest, totul depinde de mulţi factori: contextul, personajul care afirmă asta, esenţa celor spuse. Contează şi dacă situaţia este analogică cu contextul în care a fost invocat… În fine, toate pot fi perfect corespunzătoare, dar, dacă vorbeşti cu un ateu sau cu un budist, argumentul tău poate să nu valoreze nimic. Şi nu e vorba (doar) de Biblie, ci de orice argument citat, care, pentru cineva, poate să fie buche de lege, iar pentru altcineva, de o altă credinţă (religioasă, politică, estetică etc.), să nu fie autoritate.

Bine, pentru cineva, citatul e trimiterea la autoritatea supremă, la un reper absolut. Nu ar fi multe de comentat aici. Dar, în acest caz, polemica e imposibilă. Acest om nu mai caută să afle, nu mai cercetează. Nu poţi decât să-l laşi în lumea credinţei sale neclintite.

Ai putea să polemizezi atunci când citatul e folosit ca „argument suprem”? Da. La o extremă, poţi să nu recunoşti autoritatea care a emis citatul. Poţi să-l combaţi. Poţi să schimbi contextul şi să orientezi afirmaţia împotriva autorului sau împotriva argumentelor celui care a citat. Poţi să parafrazezi ironic, poţi să parodiezi. Poţi să-l deconstruieşti, poţi să-i testezi, logic, validitatea. Dacă este potrivit contextului, poţi să recunoşti autoritatea. Toate cele spuse mai sus explică faptul că până şi citatul ca voce a unei autorităţi absolute este analizabil.

Sentinţele sau proverbele sunt născute de minţi vii, neordinare, sclipitoare, surprinzătoare, paradoxale. Şi tocmai ele, citate azi cu treabă şi fără treabă de judecata (adesea) mediocră, din cauza suprasolicitării mecanice, devin locuri comune, fie şi frumoase în felul lor. Turnate în betonul clişeelor, aforismele au devenit statui reci, puse pe postamente, în văzul tuturor netrebnicilor. Urmând destinul miturilor, maximele au devenit ele însele nişte mituri condensate.

Cea mai bună soluţie pentru readucerea lor în graiul viu este desacralizarea lor. Punerea lor în discuţie, analiza contextului, parafrazarea lor ironică, testarea inteligentă le pot da o nouă viaţă. Altfel, devin impracticabile, bune doar de închinat sau de căscat gura la ele, ca moaştele sfinţilor, ca mumiile faraonilor. Odată cu neîncrederea postmodernă în metanaraţiuni, se cuvine să punem sub acelaşi semn al întrebării şi aforistica.

Într-o pauză de gândire.

Mircea V. CIOBANU

 

The following two tabs change content below.