RUPEREA RÂNDURILOR // Literatura posttotalitară

În „socialism”, gândirea era dirijată strict (şi eficient) de ochelarii de cai ai directivelor de partid (unic). Orice formă de libertate era fie reprimată, fie dozată-atrofiată până la caricatura ei. Scriu şi îmi dau seama că cea mai mare perversiune era chiar acest oximoron: partid unic. Nu e de mirare că, în spaţiul european postcomunist, una dintre tendinţele literaturii a fost dezavuarea totalitarismului. Nu e de mirare că arcurile antitotalitare şi-au degajat energia, în primul rând, asupra ideologiei comuniste (de stat). Dar mesajul nu s-a limitat la teritoriul politicului şi a luat în răspăr orice formă de gândire dogmatică, solemnă, sacralizată, betonată.

Jean-Francois Lyotard definea ca postmodernă „neîncrederea în metanaraţiuni”. Adică, neîncrederea în „sistemele explicative” ale unei lumi dirijate: ideologia, religia, istoria, ştiinţa, arta, miturile vechi şi noi (altfel spus, textele „canonice”, luate ca buche de lege). Desacralizarea acestor surse canonice şi demolarea idolilor au devenit semne ale timpului. Artiştii din estul bătrânului continent nu s-au mulţumit cu deconstruirea canoanelor ideologice, punând sub semnul întrebării orice text luat ca dogmă, testând (uneori, cu hârtia de turnesol a ironiei) orice nume privit ca monument. A apărut un mesaj antitotalitar în sens dublu: o replică ludică la o artă de beton şi o replică liberă, polimorfă, la o gândire închistată, unidirecţionată, încheiată la toţi nasturi… La nivelul expresiei, ţinta parodiei au fost, în primul rând, limbajul de lemn, clişeele, formulele solemne ale discursurilor oficiale de care se contaminase literatura.

Este interesant că acest fenomen s-a manifestat similar în ţări diferite, cu o slabă comunicare literară între ele: Rusia şi România, Serbia şi Ucraina, Cehia şi Moldova etc. În România, discursul ludic dezavua limbajul solemn al ideologiei „socialiste”, dar şi pe cel al unui patriotism naţional-comunist şi protocronist. În Basarabia, ironia postmodernă ridiculiza formulele betonate ale unui pseudoacademism propagandistic (manifestat, inclusiv, în comentarea clasicilor), dar şi pe cele ale unui „patriotism” născut subit pe grila (întoarsă pe dos) a celui sovietic, cu (doar) substituirea noţiunilor.

În Rusia, literatura postmodernistă, având ca bază mişcarea disidentă, era iniţial o replică la realităţile literare sovietice, deconstruind, în primul rând, limbajul „realismului socialist, privit ca limbaj al culturii de masă… care manipula conştiinţa milioanelor” (Irina Skoropanova). Ţinta criticii şi ironiei era, inclusiv, vulgarizarea sau dogmatizarea la care era supusă în filologia sovietică literatura secolului XIX, precum şi stereotipurile de percepţie. Postmoderniştii ruşi respingeau însuşi principiul interpretării ideologice. Asta însemna şi o detaşare de orice fel de totalitarism, renegând cărţile autorilor care văd în literatură nu un scop, ci un mijloc (care subordonează estetica politicului sau eticului). Pentru ei, o capodoperă stalinistă şi un epos antistalinist erau fraţi gemeni.

După Ismail Kadare, Kundera, Pavić, Cărtărescu, Flora, Angela Marinescu, Groşan, Aureliu Busuioc, Emilian Galaicu-Păun, Venedikt (dar şi Viktor!) Erofeev, Bitov, Terţ-Sineavski, Pelevin, Ludmila Petruşevskaia, îţi stau în gât cioturile unui limbaj de lemn, nu mai poţi citi fals-patetice ode… cel puţin fără să te umfle râsul.

De-solemnizarea limbajului este una dintre mărcile literaturii de acum încolo. Ca şi re-conştientizarea ei ca act autonom. Această schimbare, chiar dacă nu ar fi adus nimic altceva, ar fi trebuit să rămână în istoria literelor pentru un nemaipomenit aer de libertate.

Normal este să înţelegem că o literatură posttotalitară e una antitotalitară. Altfel ar însemna să nu ieşim de sub ochiul de veghe al unei gândiri unidirecţionate. Ori să gândim un nou totalitarism, fie şi pavat cu intenţii nobile, în genul politicilor (excesiv de) corecte şi obligatorii pentru executare.

Mircea V. CIOBANU

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău