RUPEREA RÂNDURILOR // Literatura ca marfă pentru export

„Ce cărţi de-ale scriitorilor basarabeni aţi recomanda unui străin?” Între un simplu (şi iresponsabil): „nici una” şi o listă de texte pasabile e o lungă ezitare, îndoială sau pauză de meditaţie. Dacă străinul nu mai poate de curiozitate, i-aş putea alege nişte titluri care, în viziunea mea, merită citite. „Străinul” meu curios s-ar documenta parţial, bineînţeles, conform gusturilor mele. Dar întrebarea adevărată (şi dificilă), ar fi: ce cărţi aţi recomanda unui editor străin? Cărţi care ar solicita investiţii pentru traducere şi editare, pe care le-ar cumpăra cititorul ceh, francez sau englez, acoperind cheltuielile de producere.

Ca şi în cazul altor produse, nici în literatură nu am prea creat versiuni pentru export. Cărţile care în timpul sovietic au fost traduse în limbile „popoarelor URSS” sau ale „ţărilor din lagărul socialist” nu s-au editat din interesul cuiva pentru literatura noastră sau graţie popularităţii vreunui autor de al nostru peste hotare. Ele erau tipărite conform parcursului ideologic dirijat al literaturii planificate. Noi nu am avut nimic în comun nici cu procesul literar mondial, nici cu cititorul „de dincolo”, nu am ştiut care-s tendinţele primului, nici care sunt gusturile ultimului. Lumea s-a descurcat de minune fără noi, ea nu a murit de dorul cărţilor noastre.

Nu ştiu dacă am putea vorbi despre o listă de cărţi care ar fi solicitate şi s-ar bucura de succes în afară (fie, pentru început, şi cu o anume susţinere sau lobby culturologic). Dar am putea intui nişte paradigme, nişte tendinţe racordabile la procesul literar universal. Aici trebuie să le dăm o şansă în plus tinerilor, celor conectaţi la reţelele literare internaţionale.

Invitaţia la Salonul de Carte de la Paris făcută tinerilor Nicoleta Esinencu şi Savatie Baştovoi e un semnal limpede, chiar dacă aceşti scriitori se produc pe paliere foarte diferite. Nicoleta e un scriitor pursânge, unul de la Dumnezeu (chiar dacă cineva i-ar reproşa că nu e prea mersă la biserică). E la curent cu tendinţele din teatrul universal contemporan, e prezentă în cadrul proiectelor fără frontiere. E în trend, cum se spune. E chiar trendy. Asta contează pentru un dramaturg, o piesă nu e un text cu autonomie absolută, trebuie să placă mai întâi regizorilor prin firescul (teatral, nu literar) al replicii, prin spontaneitate. Trebuie să ştii să şochezi, altfel… de unde spectacol?

Un bun exemplu (de alt fel) este şi Baştovoi, cunoscut datorită traducerii romanului Iepurii nu mor. Ce are această carte în plus faţă de altele? Reproducerea unor tablouri din trecutul sovietic, privit ca o comprimare a absurdului „socialismului dezvoltat”. Dar autorul nu e singurul care vizualizează scene din trecutul nu prea îndepărtat. Romanul lui mai are o calitate faţă de congenerii lui: e bine scris. După mine, e cel mai bun roman al generaţiei şi cel mai bun roman al lui Baştovoi (cele recente sunt prea tezist-liniare, ca să-l poată concura).

Un alt scriitor tradus este Emilian Galaicu-Păun. Aici nu ar fi nimic de mirare, traducătorii găsind o adevărată vână de aur de factură livrescă şi o foarte bună scriitură. Plus, ceea ce ziceam, plierea pe scriitura modernă, racordarea la calapoadele în vogă azi. Ca să fii modern, ca să fii interesant cititorului rafinat de azi, trebuie să ai o anume oroare (sau măcar detaşare) faţă de scriitura clasică.

Aureliu Busuioc a fost tradus în Cehia postcomunistă (deci nu prin „raznareadkă”) cu Pactizând cu diavolul şi Spune-mi Gioni. Traducătorul s-a lăsat interesat şi de Hronicul Găinarilor. Aici lucrurile sunt relativ limpezi. Busuioc a fost modelul scriitorului profesionist şi perfecţionist, dotat cu har, cultură, inteligenţă.

Eu m-aş opri, deocamdată, la aceste patru modele (aproape patru generaţii!) suficiente pentru a declanşa meditaţii, controverse, comentarii.

Mircea V. CIOBANU