Ruperea rândurilor // Lecturi danteşti

La o conferinţă organizată de Catedra de universală a USM, Laszlo Alexandru a prezentat o comunicare despre Lectura Dantis, de o popularitate surprinzătoare în Italia. Lecturile (publice) şi interpretarea operei lui Dante au o istorie veche. Încă în secolul al XIV-lea, Giovanni Boccaccio, autorul Decameronului, un scriitor ludic, dar şi doct, şi-a propus să citească şi să explice Divina Comedie la rugămintea florentinilor.

E frumoasă această istorie despre oamenii simpli din Florenţa care au rugat autorităţile să-i ajute la lectura şi înţelegerea unei opere deosebite. S-au adresat cu o petiţie, după cum ne informează (şi ne traduce) Laszlo Alexandru, rugând autorităţile să aleagă „un om harnic şi înţelept, bine învăţat în ştiinţa acestui tip de poezie […] spre a citi cartea popular numităEl Danteîn oraşul Florenţa pentru toţi cei ce vor să ia aminte…”.

Consiliul florentin aprobă cererea şi-l numeşte pe Boccaccio să citească şi să comenteze în faţa oamenilor, în biserica Santo Stefano di Badia,Divina Comedie. Ţine 60 de lecţii, dar moartea îl împiedică să-şi încheie misiunea asumată. Rămâne după el o nouă disciplină, intitulatăLectura Dantis.

Bine, contextul se explică simplu: prea puţină lume ştia carte, ca să citească singură poemul dantesc, dar încă şi mai puţină lume era şcolită ca să poată înţelege un text cu atâtea straturi de complexitate, inclusiv, cel ezoteric, anagogic. Dar iată că acest gen reînvie surprinzător în secolul XXI, când se părea că nu mai există un mediu favorabil (oameni însetaţi de cultură, inaccesibilă din cauza analfabetismului). Dimpotrivă, azi cărţile lui Dante sunt la dispoziţia oricui, iar studiile (academice) danteşti au deschis opera fiecărui dornic de a o cunoaşte în profunzime. Cu toate acestea, lecturile danteşti au cunoscut o nouă doză energetică datorată cunoscutului artist Roberto Benigni, regizorul şi protagonistul celebrei tragicomedii cinematografice La vita è bella (Viaţa e frumoasă).

La prima vedere, un comic în rolul de lector şi comentator al unui poem grav şi canonic nu e soluţia optimă. Dar, ca şi Boccaccio, Benigni e ludic, dar şi… doct. Prima ediţie, din 2006, a spectacoluluiTutto Dantea adunat, seară de seară, în Piazza Santa Croce din Florenţa, peste 5.000 de oameni.

În total, spectacolul a fost vizionat de sute de mii de spectatori din diferite oraşe ale Italiei şi ale lumii, a fost difuzat la televiziune şi pus pe DVD. Artistul captează atenţia publicului în maniera artiştilor ambulanţi din Evul Mediu. Urmează lectura unui cânt comentat, apoi lectura de plăcere a unor pasaje memorabile, într-o lectură cursivă şi expresivă. E uimitoare deschiderea publicului din secolul nostru spre o operă complexă, scrisă încă în Evul Mediu. Şi Benigni nu e singurul. Franco Nembrini propagă arta literară a lui Dante de o manieră solemnă şi didactică, iar regizorul Franco Palmieri organizează happening-uri, implicând artişti, funcţionari, copii, pensionari şi simpli trecători, rugaţi să citească fragmente din versurile lui Dante.

La ce gânduri predispun aceste veşti dintr-o ţară care nu a avut pauze în evoluţia culturală? Ar fi posibile lecturi similare şi la noi, în baza unor texte ale autorilor autohtoni? Laszlo Alexandru pomenea de Ţiganiada lui Budai-Deleanu, dar şi, mai surprinzător, de textele lui Creangă, ludice şi cu subtexte. Putem merge şi mai departe. Să zicem, unele poeme, fundamentale, dar puţin cunoscute, ale lui Eminescu (Memento mori, Strigoii, sau surprinzătoarea „epopee” ludică Antropomorfism). Încă până la Eminescu e Istoria ieroglifică a lui Cantemir, sunt poemele romantice de proporţii ale lui Heliade Rădulescu. Dacă sărim peste secole, ajungem la Levantul lui Mircea Cărtărescu, un text care trebuie citit cu instrumentarul necesar, deci şi cu eventualele şi chiar necesarele comentarii. Or, epopeea lui Cărtărescu deschide uşile întregii istorii a literaturii noastre (o istorie a literaturii în parafraze).

În toate aceste iniţiative contează existenţa solicitantului. Dar trebuie prezentată tentant şi oferta. Aşa cum teatrul îşi alege piesele care ar putea să aibă succes la public, trebuie aduse în avanscenă opere necesare, dar şi captivante. Aceste lecturi publice nu trebuie să repete lecţiile savante despre scriitori şi opere, nu trebuie să substituie demersul academic. Sub aspectul interpretării, ele pot să fie discutabile. Dar contează spectacolul şi interesul pentru opere ascunse de praful istoric, de ignoranţă sau de lacul academic.

Cu condiţia, bineînţeles, să nu fie lecturi profanatoare. Şi că nu pune în evidenţă interpretul, ci opera citită. Riscuri există, dar ideea nu mi se pare de neglijat.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu