RUPEREA RÂNDURILOR // „La club”, în satul mondial

Un prieten mă provocase, acum vreo doi ani, să-mi deschid cont pe o reţea de socializare. Tocmai se plângea că asta-i mănâncă timp şi că el renunţă… Dar mă convingea că eu aş fi aproape obligat să am cont acolo. „Cum, chiar nu aveţi până acum un cont?” Am înţeles că am pierdut grozav de mult şi am sărit în apa asta fără să-i mai probez gustul şi temperatura.

Primul lucru cu care asociez reţeaua este clubul din sat. Ieşi „la club” atunci când ai chef. Nu ai un program, dar tocmai asta te ţine legat de el. Nu ai obligaţii, dar tocmai asta te atrage. De cele mai dese ori, ieşirea te dezamăgeşte (uneori te enervează), dar de fiecare dată zici că poate de data asta…

„La club” comunici cu lume de pe lume, pe care o întâlneşti, nu cu cei cu care ai dori să comunici (dacă aceştia din urmă au rămas acasă, să citească vreo carte). Intri în discuţii începute până la venirea ta. Eşti sau nu acceptat, eşti (sau nu) luat în seamă în funcţie de: cine eşti, cât de potrivit eşti grupului care discută, cât de oportune (nu deştepte, nu ingenioase, ci adecvate grupului şi argoului) ţi-s intervenţiile. Uneori eşti acceptat cu rezerve, dar te poţi impune.

Există vedetele clubului, e mai greu să te apropii de ele. Mai bine e să-ţi arăţi admiraţia de la distanţă. Poţi să vii cu tema pregătită acasă, dar, ca la club, ştirea poate fi răsuflată, sau nepotrivită contextului. Sunt apreciate reacţiile spontane şi improvizaţiile. Poţi să te laşi doar în plăcerea comunicării, fără scopuri, dar poţi să încerci să-ţi impui punctul de vedere şi personalitatea. Fără garanţii. Ca şi la club, există personalităţi şi „personalităţi”. Clubul are codurile sale, slang-ul său.

Există mofturoşi, care vor să iasă în public, dar să nu-i atingă nimeni. Sunt, la altă extremă, tipi agasanţi. Deductiv, unele „dialoguri” continuă „după club”, cu mijloace suburbane. Unele se transferă pe terenuri intime. Se întâmplă ca cineva să invite oamenii la discuţie pe terenul său, dar aceştia să se ia la harţă ei înde ei, uitând că-s într-o curte străină. Unii se adună în grupuri. Îmi vin acasă cu toată ceata de colindători. Cel mai adesea îi scot din ogradă fără să-i ascult. O fi fiind ei interesanţi, dar prefer să-l văd pe fiecare, nu gaşca.

Unii se revoltă: vă rog să nu mai folosiţi numele meu… Nu mai veniţi cu toţi prietenii… Nu mă purtaţi din casă în casă… Pe când, mai simplu e să nu ieşi, seara, la club. Ori să-i ştergi de pe listă, mutual, pe falşii şi neagreaţii prieteni. Clubul e şi un monstru cu multe capete, trebuie să le înfrunţi în paralel, concomitent…

Ce te aduce acolo? O dată ţi-ai dat întâlnire cu prietenii sau partenerii de proiecte. Altă dată vii la spectacol. Spectacolul bâlciului deşertăciunilor lumeşti. Ieşi ca să te „socializezi”. Ca să schimbi placa. Unii vin să vorbească, alţii să-i ischitească pe primii. Unii vin să se bată, alţii vin să se împace. Nu se face discriminare de gen, toţi discută probleme „tradiţional” bărbăteşti: politică, femei / bărbaţi, cai (pasiuni, adică). Reţeaua este, în acest sens, şi Fierăria lui Iocan. Iar patronii clubului păstrează înregistrat cel mai complet roman al celor mai intime relaţii umane.

Există şi dintre cei care vin să tragă cu urechea, apoi să se retragă pe prispă. Pe „privat”. Şi să bârfească: cine cu cine a vorbit, s-a certat, s-a bătut, cine cu cine a cochetat, cine e deştept, prost, zurbagiu, fustangiu… Deh, ca babele acre în sat.

Păienjenişul acesta e chiar „satul mondial”. Clubul lui. Şi ieşirea la club e o enormă pierdere de timp. Ca orice exerciţiu de „socializare”, de la facerea lumii.

P.S. Patriarhul Kiril cheamă călugării să se abţină de la utilizarea reţelelor, ca de la potenţiale surse de ispită… Straniu; cine caută ispite le găseşte oriunde. Cel mai puţin, în acest… hol de Bibliotecă Babel. Poate că şi biblioteca închipuită de Borges e în realitate mai puţin solemnă, mai puţin metafizică, dar mai dinamică şi telurică, ca acest, necuprins (în spaţiu şi timp), hypertext…

Mircea V. CIOBANU