RUPEREA RÂNDURILOR // Intelectuali de dreapta şi intelectuali de stânga

Mulţi dintre colegii mei mai tineri (unii şcoliţi în Occident) au încălecat calul „intelighenţiei” de stânga. În mediile intelectuale occidentale, care nu au cunoscut raiul „dreptăţii” comuniste, tendinţele stângiste au persistat, din varii motive.

O poziţie „de stânga” (dacă nu e o frază abstractă despre „echitate”) este, de regulă, o nemulţumire personală. Majoritatea intelectualilor sunt nişte angajaţi. Or, angajatul are faţă de patron o atitudine sindicalist-stângistă. Intelectualul autentic este însă cel independent, cel care a privit lumea din perspective mai înalte decât propria obidă.

Există intelectuali (convenţional) de stânga: „comunişti”, „socialişti”, „social-democraţi” şi (convenţional) de dreapta: „conservatori”, „liberali”, „capitalişti”. Nu mă opresc la nuanţe: liberalul este „de stânga” pentru conservatori şi „de dreapta” pentru comunişti. „Stângiştii” sunt pentru „dreptate”. Dreptatea / egalitatea universală fiind – din punct de vedere critic – imposibilă, ideea este utopică şi, în câteva cazuri, a condus la catastrofe. Intelectualul de dreapta are o dorinţă mai modestă: libertatea (a pieţei, a expresiei, a circulaţiei, a alegerii).

Intelectualii sunt, aşadar, diferiţi. Dar intelectualul absolut este un aristocrat al spiritului. Unul care locuieşte în blestematul turn de fildeş. Pe el nu-l preocupă vânzoleala politică (vorba lui Eliade: ceea ce în stradă abia acum se produce, prin mintea lui „a trecut de mult”) , nici bâlciul deşertăciunilor lumeşti. El nu este jucător, este, în cel mai bun caz, arbitru ori comentator. Intelectualul absolut este filosoful, cel care a întors spatele omenirii şi pe care nu îl deranjează mâncărimile ei. E bătrânul înţelept la care lumea poate să vină după sfaturi. Cum poţi să fii, concomitent, sfetnicul comun şi părtaşul cuiva?

În lipsa unei aristocraţii naţionale, în Rusia, apăruse, în secolul XIX o clasă ce avea să fie numită „intelighenţie”. Ea s-a implicat mult în viaţa publică, de la atitudinea antidespotică, civică, până la organizarea de comploturi antiguvernamentale. De aici şi deosebirea: intelectualul este arbitru, „intelighentul” este jucător. Uneori, acesta din urmă este atât de mult captat de jocul periculos al confruntărilor, încât clădeşte baricade, acolo unde intelectualul construieşte poduri. Intelighenţia rusă de dreapta a păstrat eleganţa imparţialităţii, iar cea de stânga a degradat până la „demonii” dostoievskieni, dând foc globului terestru. Clonele lui Stavroghin şi Verhovenski mai incendiază şi azi maşinile „capitaliste” în Franţa sau Marea Britanie. În România precomunistă, interbelică, exista o clasă de intelectuali de marcă, de intelectuali rasaţi. Aproape toţi erau „de dreapta”.

De dreapta sau de stânga, intelectualul autentic poate fi testat. De exemplu, prin atitudinea faţă de totalitarism (versus o societate deschisă). Or, un intelectual nostalgic după o gândire dirijată, protecţie etatistă şi regim autoritar nu mai este intelectual, ci… un fel de funcţionar. Într-o societate postkolhoznică, e uşor să te revolţi, dar e dificil să afirmi un alt mod de gândire, liber, ne-dependent de altcineva, de circumstanţe, de propriile prejudecăţi. Poţi să ai un acut simţ al dreptăţii, să fii foarte critic. Dar orice critică trebuie să poarte în sine germenii unei propuneri de ameliorare (sau o altă paradigmă).

Multe dintre manifestările „spiritului rebel” al „intelectualului” sunt expresii ale unor frustrări personale, ale unor complexe, care nu au putut fi vindecate „decât” prin detonarea ordinii şi prin sacrificarea umanităţii. Fenomenul acesta nu îl mai explică politologia, ci, mai curând, psihanaliza. Aristocratul este cel care pune preţ, în primul rând, pe onoare şi se apără cu demnitate. Ori suportă cu demnitate loviturile destinului.

Noţiunea de intelectual trebuie (dis-)cernută. Până la fineţea aristocratică necesară.

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.