RUPEREA RÂNDURILOR // Încă o dată despre cultura scrisă

Vorbind despre revistele literare din Basarabia, finanţate o vreme de ICR, nu am pus întrebarea despre indiferenţa crasă a Ministerul Culturi (de la Chişinău). Nu aveam pe cine să întreb. În tot ce ţine de cultura scrisă, acest minister e ca şi inexistent. Funcţionarii de acolo cred că tipăriturile trebuie să supravieţuiască exclusiv pe cont propriu, cu excepţia vreunei edituri sau reviste subordonate. E un anacronism sovietic subordonarea unor instituţii ministerelor, în detrimentul altor actori din domeniu.

În ţările europene, există două forme de susţinere a culturii scrise: concursuri de subvenţie a unor apariţii editoriale (cărţi şi reviste) şi concursuri de achiziţie de carte pentru bibliotecile publice. În primul caz, se selectează (pe criterii limpezi) titluri care merită să apară pentru a susţine un mediu cultural, iar în al doilea, se acoperă o necesitate (niciodată suficient acoperită) a bibliotecilor publice. Cultura naţională de calitate trebuie susţinută, nu supravegheată. In-cultura de masă trăieşte şi proliferează singură.

Noul guvern de la Chişinău are o alură europeană. Este o generaţie care, sper, îşi construieşte strategiile în conformitate cu paradigmele respective din Occident. Sper să se schimbe ceva şi la Ministerul Culturii, care, de două decenii, pică metodic la acest test. Acum un an, a sucombat un concurs de achiziţie a cărţilor pentru bibliotecile publice; a fost ratat şi concursul din acest an (pregătit prost, contestat şi anulat).

Chiar dacă aceste concursuri sunt stipulate expres în Legea privind Activitatea Editorială, Ministerul eşuează consecvent, într-o indiferenţă şi o lipsă de profesionalism îngrozitoare! Aş vrea să sper într-o schimbare. Care să cuprindă şi o subvenţionare a revistelor de cultură. Exclusiv în bază de concurs al proiectelor. Care să stimuleze competiţia culturală şi să ne aducă Europa acasă (vorba premierului), prin promovarea modelelor europene de gestionare a culturii.

Nu vreau să cred că ministeriabilii noştri nu văd necesitatea unor reviste de cultură. Mai ales că există un potenţial intelectual şi creativ competitiv. Nişte reviste de calitate, finanţate transparent, în urma unui concurs profesionist, ar putea fi un bun atu pentru rapoartele de… justificare a existenţei ministerului.

P.S. Textul meu despre zborul frânt al revistelor de cultură din Basarabia a fost luat în furci de redactorul-şef de la „Literatura şi Arta” (normal era ca omul de cultură N. Dabija să se solidarizeze). Or, eu nu am reproşat ceva publicaţiei pe care o conduce, am spus că nu e normal să apară o singură revistă. Acolo unde eu am ironizat, N.D. şi-a arătat colţii, scriind, în maniera fratelui său geamăn Conţiu, un denunţ public despre finanţarea (prin concurs!) a revistelor de cultură de către ICR.

Pe spaţiul unei revolte subţiri, Dabija face acrobaţii financiare, „comparând” leii moldoveneşti cu leii româneşti, cheltuielile de editare a unei gazete de perete cu cele ale unor reviste format carte, muşamalizează subvenţiile proprii în toţi aceşti ani. Dacă m-aş da şi eu „expert” în finanţe, aş putea să întreb: dacă finanţările DPRRP acoperă integral „editarea şi tipărirea” revistei, iar tirajul ei „culturalizator” este într-adevăr mare, unde se duc atunci banii pentru exemplarele comercializate? De ce salariile angajaţilor săi sunt atât de mici? Iese că eu degeaba lăudasem managerul?

Mai bine am compara lucruri din sfera competenţelor noastre, punând (d.e.) pe stânga revistă LA, iar pe dreapta – revistele blamate de ND, şi făcând o expertiză: care dintre ele au acoperire în aur literar? Câtă literatură şi câtă artă autentică este în publicaţia „Literatura şi Arta” în comparaţie cu revistele blestemate?

ND mă bănuieşte că aş avea onorarii grase („funcţiile” de care se îngrijorează că le îndeplinesc la reviste sunt – fără excepţie – neremunerate). Mie însă… cam la ce mi-ar trebui să contracontabilizez veniturile scriitorului Dabija?

Mircea V.CIOBANU

 

The following two tabs change content below.