Ruperea rândurilor în primăvara poeţilor

Colegii de la Uniunea Scriitorilor m-au invitat să moderez recitalul (tradiţional) din cadrul „Primăverii poeţilor”. Am acceptat cu condiţia că voi selecta şi voi invita personal poeţii care urmează să iasă în scenă. La ediţiile precedente, îşi citeau versurile toţi doritorii. O variantă „democratică”, bună pentru plăcerea celui care voia să recite, indiferent dacă exista lume care să vrea să-l asculte. Dar poezia, după mine, nu e o duduie democrat-accesibilă, ci o distinsă doamnă aristocrată.

Colegii care m-au invitat să moderez recitalul, l-au intitulat: „Ruperea rândurilor poetice cu mvc şi invitaţii săi”. Merge şi aşa. Cu o explicaţie. Bine, cu „ruperea rândurilor” e limpede: în chiar ideea rubricii omonime, vom rupe… o inerţie. Cu toate riscurile posibile, bineînţeles. Dar este important să înţelegem corect sensul cuvântului „invitaţii”. Ei sunt chiar cei care citesc acest text. Adică cei care vor veni să asculte.

Am selectat, de pe poziţia cititorului, o listă de poeţi pe care i-am rugat să citească întru plăcerea invitaţilor. Am ales cărţile-poeţi pe care aş vrea să le citesc-ascult chiar eu, acum. Am ales, aproape ca la Bradbury, nişte oameni-cărţi. Îmi imaginez acest recital ca o mică antologie, sonor-vizuală, digerabilă într-o seară. O miniantologie de texte ale poeţilor preferaţi, într-o selecţie foarte particulară a unui cititor concret, montat pe o plăcere a lecturii ascultate.

Scriitorii pe care i-am ales au cel puţin două calităţi: a) sunt poeţi foarte buni şi b) îmi plac. Această a doua calitate explică de ce unii poeţi buni au rămas eventual în afara recitalului (dar ar avea şanse pentru recitalul moderat de altcineva). Bineînţeles că unii poeţi au adunat ambele condiţii drastice ale selecţiei, dar au rămas pe dinafară, din simplul motiv că a trebuit să pun şi o limită numerică. De la spectacolul-recital publicul trebuie să plece cu senzaţia de foame, nu cu una de suprasaturaţie. Ca să vrea să deschidă după asta un volum de versuri, nu să-şi astupe urechile la poezie pentru un an înainte.

Poeţii pe care i-am rugat să-şi citească poemele sunt din generaţii diferite, cu estetici diferite, dar sunt buni. Sunt şi foarte solicitaţi, odată ce a trebuit să-i rog şi chiar să-i conving să participe, odată ce au fost impuşi să-şi adapteze programul. Dar vreau să se înţeleagă corect: ei nu sunt deloc nişte poeţi canonici (dimpotrivă, unii dintre ei sunt prin definiţie anticanonici). Nu vreau să propun un „nou canon”, departe de mine acest fel de ambiţii. Mai mult: eu nu sunt pentru înlocuirea canonului, eu sunt pentru eliminarea canonului, în principiu.

Cu altă ocazie, am să încerc să spun de ce nu sunt de acord cu Harold Bloom. Deocamdată atât: nu numai gusturile sunt foarte diferite pentru a (nu) băga o formă de libertate, cum e poezia, sub un capac comun. Chiar dacă am evalua poezia cu instrumente de măsurare precise, tot nu ne-ar reuşi o selecţie unanim acceptată. Pentru că perspectivele de lectură, contextul şi gustul pot să propună instrumente metrologice foarte diferite. Şi balanţa va înclina în funcţie de imprevizibilele forţe gravitaţionale ale câmpului de lectură concret.

Revenind la recitalul programat: fiecare poet care a fost rugat să citească ştie despre participarea sa. Nimeni însă nu cunoaşte lista integrală. Astfel încât nu numai spectatorii vor avea surprize (deşi o parte din lista probabilă poate fi dedusă), dar şi poeţii vor putea să descopere cât de neobişnuit vibrează poemele lor alături de sonorităţile textului altcuiva. Poezia autentică în genere e o surpriză. Una frumoasă. Inexplicabilă pentru mine.

Aşadar, 23 aprilie, ora 15.00, „Sala cu Oglinzi a Uniunii Scriitorilor”. Sunt curios şi eu cum se vor regăsi poeţii în oglinzile ochilor celor care îi vor privi şi asculta. Iar tu, oacheşă cititoare, şi tu, mărite cititor, sunteţi la fel de curioşi?

 M. V. CIOBANU