RUPEREA RÂNDURILOR // Faze artistice în evoluţia politicului

În istoria artei, există un fel de repetabilitate în spirală, fie cu două faze (rece–cald, apolinic–dionisiac), fie cu trei: clasicism–romantism–baroc. Spectacolul politic evoluează şi el în faze „artistice”. Bine, totalitarismul, un fel de comună primitivă, era o artă de grotă, fără evoluţie. Istoria începe cu alternanţele: o fază „clasicistă”, cu o confruntare de ideologii, e urmată de o fază romantică, burgheză, cu lupta clanurilor capitaliste.

Prima fază antrena, pe de o parte, nostalgicii feudalismului imperial, iar pe de alta, noua aristocraţie naţională. Oricât se schimbau actorii şi denumirile trupelor, oricare le era prestaţia, exista un public care îi aplauda. Atât pentru un grup de artişti, cât şi pentru altul, evoluţia pe scena politică însemna îndeplinirea unei misiuni sacre. Pozele erau sculptural-monumentale, discursurile – făcute pe modelul tragediilor antice, nuanţele şi compromisurile lipseau.

Era romantică presupune libertate de creaţie, individualism, luptă pentru spaţiul vital. Cei antrenaţi în proces sunt din „micul business” şi au mentalitatea respectivă. Făţiş sau voalat, lupta e dusă neapărat până la punctul final: distrugerea definitivă a adversarului (marele business are aere aristocratice: mai iartă, mai uită, mai se ia cu alte griji).

Romantismul burghez presupune confruntare perpetuă. Micul business politic aruncă în aer deopotrivă vechile feude şi noile construcţii incomode, îşi distruge adversarii ideologici şi concurenţii economici de pe palier. Impunându-şi „individualitatea creatoare”, „spiritul demiurgic”, micul burghez luptă concomitent cu oponenţii şi cu partenerii (sic!). Drama, specie burgheză, se joacă pretutindeni, scoate în prim-plan filistinul, omul comun, ajuns în lumina rampei. Ea scoate lumea din lâncezeală, impune viaţă activă, aminteşte că pentru un rol pe scenă omul luptă, că nu există un stăpân / idol care să decidă în locul lui. Opoziţia îi ţine în gardă pe protagoniştii scenei, iar concurenţa şi lupta dintre parteneri (inclusiv critica reciprocă, dură şi intransigentă) îi ţine treji pe toţi. Caricatura devine o specie familiară, ea nu mai supără, dar nici nu mai tămăduieşte.

În grota comunistă nimeni nu ştia nimic din ce se întâmplă în culise. Într-o lume „clasică”, bipolară, mesajul critic opozant era privit (cu rezerve) ca unul al cârcotaşului „de serviciu”. În romantismul burghez, transparenţa e maximă: eşti permanent la rampă, în lumina sofitelor. Dacă ieşi cu mârţoaga vopsită, îţi smulge masca opoziţia; dacă scapi opoziţiei, te fluieră din sală presa partenerului (dar care îţi este oponent politic). În fine, dacă şi ăstora le e jenă să spună, ai un intransigent critic de artă, adversar de „mic business extraparlamentar”, care nu va tăinui nimic, lucrând în tehnica picăturii chinezeşti, a vreunui Cato cel Bătrân: „Cartagena trebuie să fie distrusă”. Te superi: această Cartagenă eşti chiar tu, care guvernezi, zi şi noapte, cu gândul la popor. Şi îţi faci propriile planuri de distrugere a tuturor cartagenelor…

Dramele pasionale, expresia eu-lui, fanteziile, aventura, sfidarea normelor, evadarea din viaţa reală, toate capriciile romantismului se joacă pe scena politică. Un curent multicolor, greu definibil, cu ipostaze distincte: un romantism înalt, titanic, transgresând spaţii, sfidând absolutul şi un romantism familial, mieros, un Biedermeier al micilor plăceri cotidiene.

Ce urmează? Într-o evoluţie „în două faze”, am putea reveni la o opoziţie pe criterii ideologice: un fel de grijă (de stânga) pentru popor versus grija (de dreapta) pentru naţiune, ambele în defavoarea individului. Într-o mişcare în trei faze, ar putea urma un baroc sintetic, ecumenic, care ar ţine cont de utilitatea întregii palete. O evoluţie de la alegerea clanului la alegerea programului.

Mă întrebaţi de ce nu vorbesc de nişte curente (artistice / politice) moderne? Glumiţi, probabil.

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)