RUPEREA RÂNDURILOR // Eminescomanii

Discut (la faza de hyde-park a unui simpozion) cu un cunoscut eminescolog. Ca profesor şi autor de manuale, îi zic, pot să explic ideea de literatură numai în baza textelor scrise de Eminescu (dacă am admite că doar astea îmi sunt la îndemână). Relevante în mai multe sensuri, ele sunt, adesea, exact ceea ce îmi trebuie. Aş avea o problemă cu dramaturgia, cvasi inexistentă, dar, forţând nota, aş găsi şi aici linkurile necesare.

Mircea V. CIOBANU

Aş putea vorbi despre genurile poetice sau narative, despre nervul necesar unui text publicistic, despre ideea de versificaţie şi despre tropi. Aş putea demonstra cum, dintr-un text folcloric, se naşte un poem romantic, cum patetismul linear-antitetic al Epigonilor se converteşte peste ani în satire exemplare, sau cum, debutând cu o pastişă (De-aş avea), poţi construi, în timp, opere performante. Aş putea să explic cum un poet (alimentat la timpul său de mitologia naţională şi universală) îşi proiectează opera în (inter)textele celor care îl vor urma. Epigonii lui sunt o paranteză enormă, dar de o relevanţă minimă. Contează „eminescianismul” retopit creativ, în cuptoarele unor Bacovia şi Stănescu. Sau Vieru. Dar îi am în vedere şi pe cei care au venit cu replica radicală la adresa formulei tipic eminesciene, cei care au scos poezia de sub hipnoza poetului naţional: de la Barbu şi Arghezi la Foarţă şi Cărtărescu.

Pot să predau literatura, zic, doar în baza textelor lui Eminescu. Şi conlocutorul meu, bunul eminescolog, înclină capul afirmativ. Dar pot, continui eu cu antiteza (ca parte a discursului), să predau literatura şi fără a apela la vreun text de Eminescu. Gestul interlocutorului e monosemantic: în niciun caz! Dar eu – ca provocare, zic, sau, urmând regula jocului: în eventuala lipsă a textelor la îndemână – mă pot descurca şi fără. Eminescu este o prezenţă perpetuă. Implicită, nu numai(decât) explicită. Îl recunoşti într-un vers popular şi într-un text postmodernist sută la sută. Este prea prezent ca să te temi că va putea să dispară. Poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume e (şi) despre un univers numit invariabil (din lipsă de imaginaţie) „Eminescu”. Scrisă în plin dezmăţ ideologic, poezia amenda, între altele, tendinţa de a boteza cu numele Poetului toate instituţiile şi de a-i imprima efigia pe bancnote şi pe cutiile de chibrituri.

Fanii permanenţi ai „poeziei” din liga secundă, amatoristă, de două ori pe an (cum ar fi: în faza finalei naţionale & continentale), devin eminescomani. Spre deosebire de eminescologi, care s-au format pe nuanţe, aceştia sunt monocromi şi monocorzi, iubindu-l pe poet necondiţionat. Dragostea lor se ţine pe trei clişee (relevante doar atunci când au fost rostite întâia oară): „poetul naţional”, „poetul-nepereche” şi „Luceafărul poeziei româneşti”. Îi aplaudă frenetic pe eminescofili şi îi fluieră pe „detractori”. Ultimii sunt salvarea discursurilor omagiale. Invocarea lor (sub formă de imprecaţii, bineînţeles) aduce tensiunea şi vigoarea care diluează discursurile înţepenite în solemnitate.

„Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol”, rostea sarcastic poetul. Mă tem de cei care îi scandează numele, fără a-i fi citit poemele. Dimpotrivă, orice relectură critică a textelor lui este în beneficiul literaturii şi al poetului. Salut ideea de a-l coborî de pe soclu pentru a-l readuce în biblioteci. Precizez: aducerea poetului (sublimat în opera sa), nu a moaştelor lui şi – în nici un caz! – nu multiplicarea dedicaţiilor de trei parale.

Un critic literar mă ia la… replici (şi asta îmi place, mă provoacă). Criticul e omul care operează (normal!) cu argumente. Dar aici se baricadează cu „figura tutelară a lui Eminescu”, o expresie din limbajul înlemnit al eminescomanilor. Rămân fără replică. Sunt obişnuit să apelez nu la autoritatea unui critic, ci la argumentele acestuia.

Nu la numele poetului, ci la textele lui.

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)