RUPEREA RÂNDURILOR // Drumuri şi aplauze

Tot drumul am dormitat, dar nu am dormit, din cauza hopurilor. Am schimbat câteva vorbe zgârcite cu colegul de alături, mimând un dialog. Pe bancheta din spate, un alt coleg nu a închis gura nici un minut, doinind despre lucruri diferite, dar pe aceeaşi, previzibilă, linie melodică. În asemenea cazuri, te deconectezi involuntar, monotonia e tot atât de adormitoare ca şi tăcerea.

Aţipeam, hopurile mă trezeau şi iar prindeam vreo secvenţă de discurs. Uneori auzeam un subiect expus integral, alteori doar vreun început de poveste, ceva de mijloc sau de final. Uimitoare însă era structura unică a aceleiaşi retorici, însuşită temeinic. Nu-mi place să privesc în gaura cheii şi să trag cu urechea. Dar colegul de pe bancheta din spate vorbeşte fără oprelişti, vorbeşte tare şi îl aud fără să ascult!

Schema discursului e următoarea. Partea iniţială, o odă: „Ce bravo erai/ eram, îţi aminteşti…”. Urmează o întâmplare particulară, o filă glorioasă din biografia cuiva, sau o pagină eroică din istoria neamului. Partea a doua este o imprecaţie, un blestem pe capul celor care au rezerve faţă de cei lăudaţi în prima parte. Partea a treia e un imn de slavă (=de apreciere la nivel mondial). Toată lumea ne (re)cunoaşte şi exultă când ne vede. Suntem deosebiţi, este extraordinar ceea ce suntem, ceea ce facem. Partea a patra e un fel de idilă particulară. Fiecare este excepţional (nu toţi, ci fiecare!).

Flashback: asistasem, împreună cu acest tovarăş de drum, la un recital al unor elevi. Unii şi-au învăţat textul şi l-au spus „cu intonaţie”, alţii s-au bâlbâit de emoţii ori au uitat poezia, din lene. Dar după ce şi-a rostit textul, fiecare s-a ales cu câte un „Bravo!”, rostit de tovarăşul meu de drum cu exact aceeaşi durată (doi timpi), înălţime (un fa-diez invariabil) şi intensitate (un mezzo-forte teatral). O fi observat oare scriitorul din capitală că fiecare „bravo” adresat celor mai puţin inspiraţi îi descurajează pe cei cu adevărat buni?

Ultima parte a discursului tovarăşului de drum este o doină clasică, chiar metafizică. De ce am ajuns să trăim aşa cum trăim, de ce suntem în calea tuturor relelor, de ce fericirea mondială ne ocoleşte – pe nedrept! – de atâtea ori? De ce veneticii – cauza tuturor rateurilor noastre! – ne calcă în picioare? De ce nu suntem în rând cu marile popoare civilizate, din care, istoric şi geografic, facem parte? De ce nu ajungem odată şi odată în Europa?

Aici maşina intră într-un hop şi discursul se îngustează într-un blestem foarte particular, adresat drumarilor. Mie, unuia, mi se limpezeşte dintr-o dată de ce nu ajungem în Europa: drumurile astea nu pot să ducă încolo! Dar blestemul colegului meu este scurt şi, înainte de a trece – conform schemei discursive – la o altă odă, vine o „explicaţie” justificatoare pentru drumari (care nu pot fi răi, pentru că-s „ai noştri”): am avut o iarnă lungă, cu multă zăpadă, iar zăpada în acest an a fost una foarte nocivă…

Într-adevăr, zic eu, mai mult pentru sine: a fost o zăpadă foarte specială, în acest an: a spălat numai asfaltul de proastă calitate. Tovarăşul de drum încearcă să înţeleagă ce am vrut să spun… Nimic, mă întrebam şi eu: de ce zăpada nu a spălat şi asfaltul din Suedia (d. ex.)?

Aţipind, vizualizez cum stăm toţi pe un podium, iar în faţă ni se perindă o Paradă a realizărilor naţionale & particulare. Alături de evenimentele glorioase, trec laşităţile şi trădările; alături de lucrurile bine gândite, trec eşecurile, trece lipsa noastră de inspiraţie. Iar noi privim melanjul de lucruri demne şi de kitsch-uri şi le aplaudăm pe toate cu aceeaşi închlinare pioasă a creştetului, cu acelaşi zâmbet idiot, cu ochii umezi de emoţie şi şoptim la trecerea fiecărui batalion de creaţii sau de creaturi, acelaşi invariabil, dulce-şoptit, lipsit de semne de exclamare: „Bravo…”

Un hop care aruncă maşina în sus mă trezeşte definitiv şi mi se luminează, brusc, că între aplauzele celea şi bâlbâielile drumurilor noastre este o legătură foarte directă.

 Mircea V. CIOBANU