RUPEREA RÂNDURILOR // Doină, doină, cântec dulce…

Eram nedumerit, încă de pe când eram elev, de această definiţie poetică a lui Alecsandri: „Doină, doină, cântec dulce…” (amplificată de: „Când te-aud, nu m-aş mai duce…”). Ce este dulce într-o tânguire? De ce nu m-aş mai duce, ascultând lamentaţiile cuiva? Care-i dulceaţa unui cântec de jale? Bine, metapoetic, lucrurile îmi sunt clare: artistul îşi revarsă amarul atât de iscusit, încât măiestria lui îmi provoacă satisfacţie. Estetică, bineînţeles.

Ciobanul din Mioriţa… doineşte şi el. Mitul nostru fundamental nu e o naraţiune, ci o lungă tânguire. „Povestirea” de început se încheie repede şi, pe şapte optimi de text, avem o duioasă doină. Această elegie tânguitoare în format folcloric, ne-a copleşit statutar şi… simbolic. Avem Ansamblul „Doina” al Armatei (la Bucureşti), avem Capela corală „Doina” (la Chişinău), coniac şi ţigări „Doina”, pe strada Doina din Chişinău se află Cimitirul „Sfântul Lazăr”. Dacă auzi că cineva e dus la Doina, nu (mai) presupui că-i dus la vreo mândră cu acest nume.

Pe lângă arta ceramicii de Horezu, introdusă anul trecut, românii sunt prezenţi pe lista patrimoniului imaterial al umanităţii UNESCO cu Doina şi cu ceremonialul arhaic al Căluşarilor. E contribuţia noastră la festinul lumii. Spaniolii aduc aprigul dans Flamenco, argentinienii şi uruguayenii vin cu tangoul, câteva naţiuni pun pe altarul comun tradiţia vânătorii cu şoimi, japonezii aduc cele două forme de teatru „No” şi „Kabuki”, italienii din Sicilia vin cu teatrul de păpuşi, iar cambodgienii cu teatrul umbrelor…

Noi aducem doina şi căluşarii. Bine, căluşarii sunt o erezie arhaică, din care desprindem (atât la Cantemir, cât şi la Mircea Eliade), dorinţa de a obţine o fază a zborului! Şi aici nu arătăm cu nimic mai prejos decât flamenco. Eresul-erezia este, în sine, deja un element provocator şi… producător de tensiuni estetice şi cathartice. Apropo, dicţionarele indică asupra lui „eres” provenind din slavonul „ересь” şi asupra „ereziei” venind din francezul hérésie, toate însă converg spre latinul haeresis şi grecescul hairesis, cu sensul de „alegere” sau „opţiune”. O spun, ca să înnobilez cumva cuvântul, aţi înţeles.

Nu am, aşadar, întrebări în privinţa căluşarilor. N-am nimic nici împotriva doinei, ca specie. Dar… ca să vii cu lamentările tale ca cele mai alese bucate pentru sărbătoarea comună a lumii, trebuie să ai ceva funciar masochist în firea ta, ca popor. Acum, că am dat un fel de acoperire istorică, fundamental mitică, naţională şi chiar am dat dimensiunea universală, să ne mai mire perpetuele noastre lamentări? Să ne mai mire că ne place să ne victimizăm? Să mai punem la îndoială că suntem aruncaţi de soartă „în calea tuturor relelor…”?

Văicărindu-se, lamentându-se, omul cheamă năpasta pe capul său. Iar atunci când o facem în cor, chemăm această năpastă pe capul întregii comunităţi. Poate că – privind şi din alte perspective – această „cale a tuturor relelor” e, de fapt, o cale de intersecţie a tuturor „bunelor”? Dacă mireasa asta sărmană (care suntem chiar noi) e curtată nu numai de hoarde de peţitori-politicieni autohtoni, ci şi de zmei chipeşi de peste mări şi ţări, înseamnă că are (avem) ceva…?

Se apropie sărbătorile naţionale. Credeţi că, în context, se vor face analize şi se va vorbi despre proiecte economice şi culturale? Fals! Se va doini despre parcursul nostru triumfător, despre eroii, tot ei – martirii noştri, despre trecutul glorios şi prezentul mişelit şi despre cum, în consecinţă (!), nu avem nici ţară, nici limbă, nici pe limbă…

Dar poate că tânguirile astea ale noastre sunt nişte poze? Nişte toane înalt-artistice, pentru a obţine mai mult de la peţitori? Că de ce vor mai fi fiind doinele noastre bocitoare atât de „dulci”? Şi de ce sunt atât de frumos ambalaţi în palate de cleştar cei care doinesc patetic-electoral, jalnic-publicistic şi teatral-artistic, murind zilnic, pe eşafodul butaforic, de grijile neamului?

Mircea V. CIOBANU

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu