RUPEREA RÂNDURILOR // Dicţionarul Eminescu – un exegi monumentum…

Cu editarea Dicţionarului enciclopedic „Mihai Eminescu”, academicianul Mihai Cimpoi şi-a construit propriul monument. …Mult mai trainic decât unul de bronz, vorba aceluiaşi Horaţiu. Cartea îl reprezintă în cvasitotalitate. Frumoasă închidere a cercului, început în 1979 cu Narcis şi Hyperion. O muncă titanică, ce merită aplauze şi premii.

Dicţionarul reprezintă, într-o formă emblematică şi demonstrativă, universul omnivor şi confuz, complex şi instructurabil, numit „muntele de cultură Cimpoi”. Un univers comparabil cu cel al protagonistului său (descris de autor ca „…eclectic, aleatoriu, ilogic”). Criticul procesează o cantitate cosmică de texte-surse şi de moloz paraliterar, voind parcă să prezinte universul poetului ca alcătuit din minuscule, haotice şi insignifiante fragmente ale existenţei şi ale spiritului. Atât doar că în carte s-au adunat prea multe lucruri exterioare (materie pe care poetul însuşi nu a vrut s-o pună în evidenţă) şi s-au ignorat structurile poetice propriu-zise..

În Dicţionar se întâlnesc, bizar, spiritul selectiv-analitic al criticului cu cercetătorul chiţibuşar, cheltuindu-şi energiile în aflarea unor date biografice de relevanţă minoră; dezinvoltura eseistului, cu determinismul, uneori forţat, al istoricului. Iar într-un alt loc, exegetul de tip maiorescian este trădat de partis pris-urile publicisticii. Uneori, autorul e de un pedantism risipitor de eforturi şi timp, alteori e expeditiv.

Cel mai bun text din Dicţionar e „Argumentul”. Bineînţeles, dacă nu-l citeşti în speranţa să afli mobilul şi principiile acestei construcţii monumentale. Textul porneşte de la etimonul cuvântului “enciclopedie” şi se roteşte, într-un joc intelectual inspirat, în jurul cozii cuvântului. Este mai curând un frumos poem-eseu-improvizaţie despre cercul eminescian, decât un argument pentru o construcţie enciclopedică.

Dicţionarul propriu-zis începe însă sec, într-o tradiţie editorială perimată, cu un tabel cronologic. Urmează un text pur enciclopedic: articolul “Eminescu”, preluat din Dicţionarul scriitorilor români (!). Apoi vine un eseu intitulat “Biografie” (sic!), urmat de “Arborele genealogic” şi un articol produs de rotirea inversă a roţii: “Strămoşii poetului”. Textul următor, într-o ordine aleatorie, ca la lototron, se numeşte „Anturajul”, apoi zarul pică pe eseul cu valoare autonomă „Mitul Eminescu”. Alăturat, „Concepţia despre lume” e deja din altă operă, dinspre texte… Imediat însă, hazardul scoate iarăşi un text biografic-mitologic: „Moartea civilă”. Autorul nu face distincţie între biografie, mit, interpretări, creaţie, viaţă particulară…

Capitolul II, cu un titlu uşor pleonastic: Integrări tipologice şi categoriale, include în schimb teorie pură, dar următorul revine la biografie (proiectată oarecum în operă). Un articol e intitulat „Detractorii” (plasat – dintr-o eroare psihanalizabilă? – înaintea textului despre eminescologi). Cuvântul nu e luat între ghilimele, tema e anunţată grav, iar substanţa e diluată… Citatele pe care le aduce Cimpoi demonstrează că punerea sub semnul întrebării a valorilor consacrate e un fenomen normal în culturile mature. La „eminescologi” lipseşte Alexandru Dobrescu, în schimb e prezentă Lucia Olaru Nenati. Este Aurelia Rusu, dar nu e Liviu Rusu! Este Constantin Popovici, dar lipseşte Garabet Ibrăileanu, este Tudor Nedelcea, dar nu-s Mihai Dragomirescu, Mircea Zaciu, Monica Spiridon…

O tehnicizare mai strictă, o instrumentalizare mai aplicată, cu separarea materiei informative de cea eseistică, de publicistică şi de hermeneutică, ar fi limpezit lucrurile şi ar fi făcut mecanismul funcţional.

Am încercat să găsesc axul ordonator al acestui sistem sofisticat şi dezasamblat. Şi am descoperit că Mihai Cimpoi este un incurabil fragmentarist postmodernist. Dar aş putea să nu am dreptate în măsura în care (chiar) Mihai Cimpoi se aliniază versurilor din finalul Epigonilor: „carte tristă şi-ncâlcită,/ ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.”

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău