Ruperea Rândurilor // Despre Stalingrad şi despre discriminare

Bătrânul vameş german refuză să mă asculte, îmi întoarce, cu o privire dispreţuitoare, paşaportul şi îi zâmbeşte mieros unui american. Îmi sare ţandăra: nemţii ne discriminează! Într-un eşafodaj răzbunător, îmi vine în minte: eu nu am un paşaport european din cauza acestui vameş! Pariasem pe el, în anii ’40, dar el a pierdut bătălia de la Stalingrad şi, în consecinţă, eu m-am născut cetăţean sovietic.

…O revistă mă întreabă dacă m-am simţit vreodată nedreptăţit sau, dimpotrivă, favorizat, în spaţiul românesc, pentru că sunt scriitor basarabean. Întrebarea mă trezeşte din iluzia că nu ar mai exista inerţii de gândire în relaţia cu confraţii de breaslă. Inerţii care nasc stereotipuri, construiesc prejudecăţi şi desenează, consecutiv, chipul hidos al unuia care nu ne iubeşte.

Obsesia discriminării ne duce pe unda complexelor clasice ale provincialului. Dar parcă ziceam: noi nu suntem fraţi (povestea „fratelui mai mare” am trăit-o deja). Noi suntem aceiaşi! Toate curg într-o canava previzibilă: solidaritate, dar şi concurenţă; specific local, dar şi rigori comune ale meseriei. Bine, există cazuri particulare, cu mici vameşi aroganţi, care (în acelaşi eşafodaj al demonstraţiei mele) sunt cei care picară testul la Cotul Donului, în acelaşi ’42.

Există nedumeriri, care vin dintr-o cunoaştere superficială a „fenomenului literar basarabean”. Există prejudecăţi în legătură cu scriitorii basa. Dar, dacă am fi spart gura târgului cu vreo capodoperă, am fi schimbat chiar noi această percepţie. Nu ne rămâne decât să adunăm aur literar autentic, apoi să asaltăm revistele, editurile şi concursurile.

Nu există, în România, instanţe care să decidă publicarea sau premierea cărţilor scrise de basarabeni. Există cititori care solicită (sau, mai curând, nu) aceste scrieri şi există oameni foarte concreţi care decid, în măsura gustului lor, editarea şi promovarea unor anume autori. Intuiţia îmi spune că ei nu ar vrea să rateze o carte genială.

Nu trebuie să ne scape însă şi reversul acestei medalii. În primii ani ai podurilor de flori, România a fost invadată de „scriitori-martiri” din Basarabia. Aceştia au fost primiţi frăţeşte (unii chiar regal!), au fost bătuţi pe umăr şi încurajaţi să scrie pentru că… „cea mai bună literatură română se face în Basarabia” (sic!). Autorii „verdictului” glumeau, sau erau iresponsabil de generoşi cu confraţii înstrăinaţi. Dar mulţi dintre ultimii au crezut! Acum încearcă şi descântă-i, după ce i-a vrăjit cineva ireversibil, pocnindu-i peste cap cu genialitatea lor nebănuită! Încearcă să le umbli pe la texte! Aplaudaţi, premiaţi şi titularizaţi academic, a fost suficient ca cineva să parcurgă textele celor încoronaţi şi să „deducă” retoric: bine, fraţilor, dacă ăştia sunt buni de onorat academic, cum o fi arătând la ei muritorii de rând?

Atunci când ne supărăm că nu prea suntem văzuţi, ce dorim, de fapt? Să-l oblige cumva Consiliul USR pe Manolescu ca acesta să-i citească – urgent! – pe basarabeni şi să-i includă în Istorie..? Să se emită un decret prin care să se interzică „discriminarea” scriitorilor basa şi să fie declaraţi, toţi, prin decret, geniali? Să-i facă membri de onoare ai Academiei? Pe toţi?!

Niciodată nu am fost atât de favorizaţi. Niciodată nu am mai avut o deschidere atât de largă spre toate revistele şi editurile lumii, fără necesitatea de a ascunde manuscrisele şi a le exporta ca marfă de contrabandă. Stalingradul, vorba vine, l-am pierdut împreună. Numai că, după eşecul acestui proiect comun, unii au uitat de el şi prosperă, pe când noi ne mai frustrăm şi ne mai uscăm lacrimile de după Războieni.

Aroganţa vameşului neamţ era doar în mintea mea. Trebuia (doar!) să pun obiectul /mărul discordiei noastre în valiză. Dar neglijenţa, lucrul făcut în grabă, neinspirat, ne sunt, pare-se, tradiţie naţională. Ca şi supărarea pe toată lumea.

Greşesc? Scuzele mele! Entschuldigung! Dar ce să mai vorbim: Es tut mir leid!

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu