RUPEREA RÂNDURILOR // Despre prostie versus libertatea de expresie

Venim dintr-un trecut obscur. Un timp al strălucirii artificiale, dozată şi controlată. Un trecut potrivnic gândului liber şi, în consecinţă, ostil inteligenţei. Minţile luminate ale acelui timp fie că făceau puşcărie, fie că erau cenzurate, fie că erau supravegheate strâns şi obligate să gândească direcţionat. Să aleagă între conjunctură, conformism şi disidenţă.

Pledând pentru libertate, inclusiv pentru libertatea de expresie, noi aveam în minte, în primul rând, libertatea gândirii inteligente, a gândirii creative. Care, prin definiţie, nu poate fi decât liberă. Libertatea însemna accesul la cărţile până acum interzise, la informaţia până acum închisă.

Dar libertatea de expresie înseamnă, implicit, şi libertatea opiniei mediocre. Abandonarea cenzurii nu este numai libertate politică, ci şi, la altă extremă, invazia de pornografie (care, în lipsa unui interes constant, îşi epuizează repede efectul provocator). Abandonarea cenzurii înseamnă (şi) proliferarea publică a mediocrităţii, tolerarea operelor de trei parale, înmulţirea tabloidelor de duzină şi producerea cărţilor lipsite de valoare. O pornografie a nonvalorii, autentică şi îngrozitoare (şi nu e vorba de trupuri dezgolite sau erotism excesiv, ci, mai adesea, de opuri eroice, religioase, patriotice, cu pretenţii înalte!) ne pândeşte din multe ziare şi reviste, din cărţi cu titluri solemne. E o constatare, nimic mai mult.

Un coleg îmi arată o carte prost făcută, a unui autor onorabil, dar produsă semiamatorist la o editură cvasianonimă. Un prieten îmi spune despre o alocuţiune searbădă a unui profesor titrat. Cineva îmi comunică despre un concurs-sondaj organizat de un post de televiziune, în care moldovenii îl califică pe liderul comunist Voronin drept „politicianul nr. 1” şi tot ei îl declară pe fiul acestuia „businessmanul nr. 1” (paradoxul e în sine bizar). Percepţia (proastă, e adevărat!) de „politician nr. 1” a unui ins nu numai odios, dar şi consumat nu ar trebui să trezească revolte pe capul „poporului” şi pe al celor care au făcut „sondajul”, ci să-i pună în gardă pe liderii partidelor „democratice şi proeuropene”.

În acelaşi context, un alt coleg mă întreabă dacă nu mă deranjează înscăunarea (încoronarea!) într-o funcţie oarecare a unui personaj pe care îl contestasem cândva. Adevărat, a fost o învestire fastuoasă, care semăna cu un festival naţional. Iar o primă acţiune a nou-învestitului era o deschidere sforăitoare a unei expoziţii cu minimă relevanţă (sau: cu minimă eficienţă culturală). Dar cum să-l conving pe colegul meu că asta nu mă interesează, cum să-i explic că ceea ce am avut de spus am spus-o cu altă ocazie şi că nu sunt deloc (dis)pus pe o monitorizare permanentă a mediocrităţii?

Tot atât de puţin mă atinge apariţia (semnalată şi ea de un prieten) într-un ziar de prestigiu a unei „cronici” exaltante la o carte mediocră, pe care o criticasem la apariţie. Nu că nu aş avea ce să adaug, orice polemică, la dorinţă, ar putea fi infinită… Dar eu nu pledez pentru închiderea gurii cuiva. Fie că am eu dreptate, fie că nu, oricine poate să vină cu replica (fie că are dreptate, fie că nu). Nu consider că, neapărat, are dreptate cel care se pronunţă ultimul. Dacă ar fi aşa, atunci prostia ar câştiga întotdeauna, pentru că ea este mai insistentă.

Prostia are dreptul la exprimare liberă. Lumea vorbeşte pentru că nu poate să tacă, nu pentru că există cineva care vrea să asculte. Dacă taci, s-ar putea ca omul să-ţi mulţumească pentru liniştea pe care i-ai dăruit-o. Dar nu te va ierta dacă îi închizi gura.

Libertatea de expresie trebuie să fie absolută. Nu poţi să-i interzici omului să-şi etaleze prostia, un produs ce se dilată şi se proliferează ca o reacţie nucleară, care aruncă în aer toate supapele. Reacţia noastră trebuie să fie calmă şi, uneori, să strălucească prin absenţă.

Mircea V. CIOBANU