RUPEREA RÂNDURILOR // Despre narcisism

Nu mai ţin minte cine remarcase că până şi autorii tratatelor împotriva orgoliului nu uită să-şi pună numele pe foaia de titlu. Lumea, oricum, e văzută din perspectivă ptolemeic-egocentrică şi putem, cel mult, să multiplicăm punctele de vedere, privindu-ne şi din turnul kopernician al altuia. Dar, oricum, nu putem elimina din ecuaţie propria poziţie. O exagerată discriminare a propriului eu fie că-i pură ipocrizie, fie că e un soi de masochism al percepţiei.

Narcisismul legat de succes şi glorie este o calitate umană comună. Chiar banală. În măsura în care e proprie tuturor oamenilor (unii şi-o inhibă, alţii şi-o etalează), nu ar trebui să deranjeze. Supără boala, narcisismul patologic sau perturbaţiile de personalitate, când tulburările sunt atât de mari, încât omul nu mai percepe realitatea. Omul e convins de propria unicitate, simte o „chemare”; se vede superior celorlalţi, are o opinie exagerată faţă de propria vocaţie, e copleşit de fantezii legate de forţa sa de seducţie, aşteaptă să fie aplaudat şi lumea să i se uite în gură, este incapabil de a compătimi şi de a aprecia succesul altuia, e arogant şi convins că cei din jur îl invidiază. Celălalt fiind pentru el doar o oglindă care îi reflectă calităţile, narcisiacul e incapabil de dragoste. Din acest motiv, zeii l-au pedepsit pe mitologicul Narcis.

Dacă lumea e indiferentă faţă de succesele narcisiacului, el se irită. „Nimeni nu mă iubeşte” refrenul lui dureros. Este în schimb atent la toate laudele, pe care le contabilizează sârguincios în memorie. Lumea îi alimentează această necesitate, fără să presupună cât de dăunător este drogul care îi provoacă isterii atunci când nu îi mai este administrat, sau când pacientul este tratat cu obiecţii critice. E cum i-ai da unui alcoolic lapte în loc de poşircă.

Dar un narcisism moderat (o conştiinţă a propriei valori) nu e numai admisibil, ci e chiar necesar, când trebuie să concurezi cu cineva, să crezi în forţele proprii. Oamenii cu adevărat deosebiţi pot să fie narcisiaci fără ca asta să afecteze pe cineva. Artiştii, poeţii au acest mic blestem în firea lor: ei vor aplauze. Chiar dacă o punem sub semnul întrebării, nu putem trece peste uşor macabra remarcă a lui Cioran: „Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism”. Un fel de narcisism colectiv îl formează elitele (profesionale, intelectuale, artistice). Fenomenul poate fi perceput ca negativ numai de cei din afara lor, într-o pornire de invidie şi ură, ca răspuns la dispreţul elitei.

Ce facem cu narcisismul exagerat al altuia? Cel mai adesea, râdem de el. Uneori, zâmbim cu condescendenţă, când tipul narcisiac ne e prieten şi boala nu e avansată. Dar ne sperie pierderea simţului realităţii, când locul pe care şi-l revendică, agresiv, pacientul nostru începe să deterioreze sistemul de valori. Societatea, tolerantă până atunci, într-un sfârşit, se revoltă, dar e târziu şi nu mai are rost…

În contextul mitului antic (imaginea tânărului îndrăgostit de propriul chip o vedeţi la Caravaggio, iar consecinţa, la Dali), narcisiacul ar avea două alternative, ambele triste. Fie că se poate îneca în propria imagine (variantă ignorată de interpreţii mitului), fie că se usucă, admirându-şi perpetuu chipul monumental. Suntem oare conştienţi că, punând la îndoială genialitatea narcisiacului, îi provocăm dureri inimaginabile? Or, teama lui cea mai mare e să realizeze propria lipsă de importanţă. Mai ales dacă ocupă o funcţie înaltă sau un statut social remarcabil. El are numai două forme de apărare: se răzbună crunt pe demascator sau intră în depresie.

…Fie că eşti arogant ca Dorian Gray, fie rece, ca şi Kay din Crăiasa zăpezii, trebuie topite bucăţile de gheaţă din ochii tăi, incapabili de a vedea şi a-i iubi pe cei din jur. În rest… Sigur că tu eşti unic. În tine zace un potenţial, de care lumea, proastă, nu bănuieşte. Dar hai să ne înţelegem: rămâne între noi! Lumea nu merită, zău, să afle asta. Narcisiacă, are şi ea orgoliile ei.

Mircea V.CIOBANU

 

The following two tabs change content below.