RUPEREA RÂNDURILOR // Despre Moartea Autorului, cu optimism

Mircea V. CIOBANU

Nu mă interesează scriitorul, mă interesează textul. Opera. Când afirm asta, colegii sunt – puţin spus! – contrariaţi. Sfânta lor revoltă este explicabilă: nouă cititori din zece sunt şi scriitori. Cum, adică, tocmai ei să nu conteze?

M-aş putea apăra cu citate din Moartea autorului de Roland Barthes: „scriitorul modern se naşte în acelaşi timp cu textul lui”, sau (ironic persiflant): „critica mai constă încă în a spune că opera lui Baudelaire este eşecul omului Baudelaire, cea a lui Van Gogh – nebunia lui, cea a lui Ceaikovski – viciul său”. Sau: „a scrie înseamnă a atinge acel punct în care singur limbajul acţionează, «performează», şi nu «eu»; a suprima autorul în favoarea scriiturii”.

Aş putea aminti „silogismul” lui Eco: dincolo de intenţia autorului (care, dacă nu s-a topit în operă, nu mă interesează) şi dincoace de intenţia criticului (care urmează o strategie, aprioric gândită), există intenţionalitatea, absolut autonomă, a textului. Independenţa lui.

Pot să-mi construiesc argumentarea pe o glumă povestită de Borges în lecţiile sale de poetică. Bernard Shaw fusese întrebat dacă el crede că Vechiul Testament a fost scris de Duhul Sfânt. Shaw (ateistul!) a răspuns: „Eu cred că Duhul Sfânt a scris TOATE cărţile”. Opera izbutită e fiica harului divin. Biata făptură fizică a „autorului” e doar temporara purtătoare a sarcinii.

Opera nu se naşte când e gândită, nici când e scrisă, nici măcar atunci când e tipărită. Ea se naşte atunci când începe să o parcurgă cititorul. Barthes scria în finalul articolului de pomină: „Pentru a asigura scriiturii un viitor, trebuie să-i inversăm mitul: preţul naşterii cititorului este moartea Autorului.”

Odată născut, cititorul va re-crea Autorul, îl va deduce din operă. Pentru el, contează autorul pe care îl poate reconstitui din textul asimilat, nu unul decretat. Dacă acceptăm, apriori, un autor, vom citi opera ca pe o continuare a biografiei lui. În principiu, vorbim aici nu despre dispariţia autorului, ci despre priorităţile receptării. Un autor, oricât de interesant, fără operă nu e decât un om cu anumite abilităţi de comunicare. O operă poate fi relevantă şi fără a cunoaşte biografia autorului. Uneori – şi fără a-i cunoaşte numele.

Legenda veche, cu „patimile” obligatorii ale artistului, din care ar trebui să se nască opera, azi pare ridicolă. E o legendă a romantismului (atunci se năştea mitul „geniului”). Cititorul consumă texte, nu artişti. Eram îngrozit de felul în care se preda literatura pe timpul sovietic. Biografia autorului conta în mod prioritar. Cărţile erau „rezultanta” unor evenimente biografice, răzbunarea pe viaţa nedreaptă sau îndeplinirea unei chemări supreme. Bine, să zicem că are dreptate Hemingway: o premisă pentru un prozator bun e o „copilărie nefericită”. Dar mulţi au avut copilării nefericite. Prozatorii buni însă pot fi număraţi pe degete.

Un coleg îmi reproşează: dacă autorul „nu mă interesează”, de ce fac trimitere la el atunci când îi prezint cartea? Unu: nu m-am tratat încă de viciile criticii „biografiste”. Doi: vorbesc despre „autorul” meu, pe care „îl deduc” din operă (am pornit de la text ca să ajung la el). Trei: fac trimitere la autor în legătură cu lacunele textului. Îi fac concesii: aici e patina timpului, aici e transferul „biografiei” etc. Într-o operă reuşită, urmăresc aventurile personajelor. Într-o operă imperfectă, văd chinurile autorului, „biografia (sa) de creaţie”.

Un Autor adevărat visează la o operă în care să i se topească esenţa. Cu care să fie confundat. O biografie, oricât de măiestrit construită, va rămâne doar o anecdotă în istoria lumii. O operă bine făcută – univers independent de firea telurică a celui care a construit-o – îi poate asigura nemurirea. „Autor nemuritor” este o metaforă. „Operă nemuritoare” poate fi o realitate.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)