RUPEREA RÂNDURILOR // Despre demoni

Demonul este creaţia lui Dumnezeu. Pentru echilibru. Pentru a oferi omului dreptul de a alege. Din perspectiva Răului inventat, Inventatorul lui se comportă ca un idiot. Vă închipuiţi situaţia inversă: un Bine, inventat de un Rău… din generozitate, „pentru echilibru”? În unele religii, diavolul e un înger apostat (aşadar, gândit, iniţial, altfel), în altele el devine diavol pe parcurs, ca o necesitate justiţiară (Dumnezeu trebuie să-şi aibă temnicerii şi călăii săi).

În principiu, Diavolul (ex-Îngerul) a păcătuit esenţial o singură dată: s-a înfumurat. Şi-a dorit mărire. Şi-a dorit să-şi întreacă Creatorul. S-a simţit mai mare decât alţii. Nu mai putea să fie unul dintre cei mulţi. Afectat de molima trufiei, celelalte i-au venit logic, în cascadă. Puteţi urmări procesul, privindu-i pe… cascadorii din jurul nostru, bolnavi de mărire.

Mă macină uneori – o să râdeţi de mine – o întrebare teologic-filosofică: cum de se întâmplă că unui Dumnezeu atotputernic i se opune, adesea cu atâta succes, un Diavol ordinar? Un înger (unul din mulţi) şi încă unul decăzut (un rebut accidental)… poate să facă atâta rău, încât să-l concureze pe Autorul celor bune).

E prea simplu să spui că a distruge e mai lesne decât a construi. Uneori, schemele demonice distructive, sofisticate, inteligent construite, fac concurenţă tehnologică invenţiei divine. Diavolul câştigă din motivul că el atacă problema univoc, insistent, necruţător şi fără ezitări. Dumnezeu, contaminat, probabil, de îndoielile umane, este uneori ezitant, apleacă urechea la diferite opinii, este iertător şi înţelegător faţă de slăbiciunile omeneşti… Dar, mai ales, el are atâtea de făcut! Diavolul, cel mai adesea, îşi urmează punctual paşii pacostei pe care a pus-o la cale. Fie că se referă la propria dorinţă de mărire, fie că îşi distruge adversarul, el nu se opreşte niciodată. El nu are timp de îndoieli.

Dumnezeu, aşa cum ne-am obişnuit să-l vedem, e tolerant şi pluralist. El seamănă cu o coaliţie democratică, aflată la guvernare: construieşte, respectă regulile, are o mie de probleme pe cap şi se află în permanentă polemică, acceptând opinii diferite. Diavolul are un drum de fier foarte drept (ca un bolşevic), el nu se abate din cale şi se conduce de un singur fir călăuzitor, încăpăţânat, indubitabil, exprimat poate cel mai bine de Cato cel Bătrân: Cartagena trebuie să fie distrusă.

Deoarece în fiecare dintre noi se bat îngerii şi demonii, puteţi să verificaţi cum funcţionează mecanismul din interior. Observaţi cât de consecvenţi suntem noi în toate metehnele. Cât de ingenioase şi talentate ne sunt micile ticăloşii. Şi cât de puţin inspiraţi şi de superficiali suntem în cele sfinte. Cât de uşor putem fi dezbătuţi din drum atunci când ne pornim să facem o faptă bună, generoasă, absolut dezinteresată şi cât de încăpăţânaţi şi perseverenţi suntem atunci când am pus la cale vreo pacoste, când avem un „interes”, când ne mână din urmă propria trufie.

Apropo, Diavolul poate fi un Satan grav, dar poate să fie şi vreun Michiduţă frivol. Şi atunci lucrătura lui nu o percepem, nu o percepem ca „rău”, ca (mare) păcat. Iar unele acţiuni bigote, ipocrit-iezuite, sunt făcute „în numele Binelui” şi chiar „în numele Domnului”. Dar cu instrumentele de tortură ale Diavolului. Foarte consecvent. Diabolic de consecvent şi insistent.

Diavolul se simte bine oriunde. E tipul fără complexe. El se poate numi Satan, Diavol, Daimon, Lucifer, Shaitan, Mamona, Belzemut… El poate fi personaj romantic, rebel, meditativ, perceput ca pozitiv: Lucifer al lui Byron, Demonul lui Lermontov, Hyperion al lui Eminescu, Mefistofel al lui Goethe sau Woland al lui Bulgakov… El are multe feţe şi se simte deopotrivă în strălucire şi mizerie. Într-o stare disperată, îşi va aminti de cuvintele lui Satan din finalul Paradisului pierdut al lui Milton: „Mie… mi-e egal de sunt în Cer, în Iad ori pe Pământ.”

Mircea V. CIOBANU

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)