RUPEREA RÂNDURILOR // Despre dauna premiilor

Premiile nu sunt un indiciu al valorii. În schimb, ele pot să vorbească despre competenţa şi exigenţa juriului. E bine cunoscut silogismul lui Gerard Genette din Relaţia estetică: „Aprecierea estetică este un fapt subiectiv real al cărui conţinut obiectivat (opera apreciată – n. m., mvc) este, ca atare iluzoriu. […] singurul fapt care se pretează unui studiu […] este aprecierea însăşi…”. Consecutiv, opiniile mele sunt despre jurizare, nu despre autorii premiaţi.

Comentând, acum câteva săptămâni, lista generoasă a nominalizărilor la premiile USM, aveam impresia că pretendenţii la „Zmeura de Aur” au nimerit pe aceeaşi listă cu potenţialii deţinători de „Oscar” (iată unde duce largheţea nominalizărilor!). În final, gluma s-a îngroşat: unii dintre cei care meritau „Zmeura”, chiar au luat „Oscarul” USM. Momentul hilar îşi are însă şi părţile lui triste.

Dacă e să nuanţăm, în cazul evaluării cărţilor de proză şi critică, ar fi vorba de lipsa unei exigenţe. Ne-votarea lui Anatol Grosu la debut (el putea să pretindă şi premiul pentru poezie!) nu o pot explica decât printr-o eclipsă de (ne)luciditate. Dar un adevărat derapaj criteriologic s-a produs în minţile colegilor mei din juriu atunci când (s-)au decis premiile pentru cartea de poezie şi cartea pentru copii.

Mă interesează, de mai multă vreme, tema imposturii. Există domenii cu contururi precise ale competenţelor, în care impostura se developează mai lesne (d.e., ingineria sau medicina). Dar există şi domenii cu contururi vagi, permeabile, cum e arta sau politicul. Nu poţi să o învinuieşti de impostură literară pe o domnişoară care scrie versuri într-un album. Nici pe cineva care îşi publică eseurile într-o revistă, ori îşi editează nuvelele şi poemele într-o carte. Impostura începe atunci când te iei în serios. Marea tragedie (pentru pretinsul scriitor!) poate să înceapă cu un premiu acordat de un juriu („profesionist”!). Pentru că abia atunci cartea ta nimereşte în lumina sofitelor. Abia atunci criticii literari serioşi te bagă în seamă şi… pot să descopere ruşinoasa goliciune a regelui impostor.

Există o categorie de cititori şi critici care nu vor să digere tot ce se scrie şi încearcă să meargă pe vârfuri. Ei caută, întreabă: care e cartea care ne reprezintă, azi? Răspunsul la îndemână: cea care a luat premiul! Şi acum închipuiţi-vă că vine un scriitor străin şi ne întreabă: care-s cărţile voastre (recente) cele mai bune? Arătându-le pe cele premiate, ne pomenim cu nedumeririle cumplite ale celui interesat: „Ăsta-i etalonul vostru poetic azi? Nirvana voastră lirică?!”. Sau: „Voi asta le daţi copiilor să citească?” Cine ne-ar lua în serios, după aceste texte „exponenţiale”?

Nedumeririle cititorului pot să provoace multe întrebări… Şi să se descopere că tot ce ar fi putut să existe ca texte mai mult sau mai puţin pasabile, mai mult sau mai puţin onorabile, care nu deranjau pe nimeni, să devină acum subiecte de ridiculizare, ironie şi dispreţ. Impostura, după succesul de moment, are o prăbuşire ruşinoasă. Şi când te gândeşti că premiul ţi l-au acordat chiar prietenii (în măsura în care premiul îţi va dăuna, se va developa adevărul crunt că ai nişte falşi prieteni). Acordarea de premii şi distincţii poate fi un bun catalizator pentru impostură. Dar tot premiile pot fi hârtia de turnesol pentru developarea falsului.

Premiile s-au acordat conform rigorilor, conform regulamentelor. Era mai simplu dacă s-ar fi încălcat nişte reguli şi s-ar fi invocat rateul din motive tehnice. Dar totul a fost perfect legal! Şi tocmai asta îngrijorează. Asta e ierarhia valorică de care suntem în stare! Eu, unul, mă simt corp străin în acest sistem. Poate că ar fi nevoie de nişte premii alternative, care ar putea să facă o concurenţă valorică celor acordate de US.

P.S. Iulian Ciocan, preşedintele juriului, mă îndemna să ne asumăm decizia comună (luată democratic, cu majoritate de voturi). Mi-o asum, Iulian! … tocmai de aceea îmi este ruşine!

Mircea V. CIOBANU