RUPEREA RÂNDURILOR // De bon ton, de mauvais ton…

imagesÎntr-o lume deformată, normalitatea e un viciu. Pentru orice tentativă de a spune lucrurilor pe nume (aşa cum le pricepi, pentru că alt adevăr nu există!), eşti pus la zid. Suspiciunile de rea-voinţă, de rea intenţie planează asupra oricărei tentative de a vorbi. Mai bine zis, asupra oricărei tentative de a te exprima în scris (probabil din simplul, dar periculosul motiv, că… scripta manent!). Altfel, de vorbit, vorbesc toţi. Chiar în exces.

Se consideră absolut normal (de bon ton!), de exemplu, ca un distins actor de pe scena deciziilor culturale să spună în cercuri intime (fie şi destul de largi) adevărul despre un presupus scriitor. Să „divulge”, de exemplu, „secretul” că nu vei scăpa niciodată de acest impostor al literaturii, până când nu-i vei acorda premiul râvnit. Dar ar fi absolut anormal (ar fi de mauvais ton!), în opinia lumii deformate, ca acest distins om de cultură să nu acorde premiul nemeritat intrusului. Şi este absolut exclus ca el să dezavueze (în scris!) impostura.

Se consideră normal ca un manager cultural, la nedumerirea unui jurnalist că o fundaţie culturală nu mai susţine revistele literare, să-i spună (la ureche) nişte braşoave despre nu ştiu ce acte de corupţie şi deturnări de fonduri. Şi să adauge că deh, el ar susţine aceste reviste, dar, vezi dumneata, acolo s-au cheltuit ilegal bani… Simplu spus, să bârfească. Or, toate cheltuielile fundaţiei respective sunt accesibile publicului (şi chiar date publicităţii de alţi „binevoitori”). Iar dacă lucrurile sunt grave, e normal ca acest „manager” (angajat al fundaţiei!) să le scoată la iveală. Nu! E de mauvais ton! Şi e urât de tot să divulgi în public găinăriile. Totul trebuie prezentat discret, ca să arate a cascadă de conspiraţii. Pe bârfe din astea se constituie „principii culturale” şi „instituţii culturale”!

Îţi expui, să zicem, nişte nedumeriri în legătură cu o jurizare. În anumite detalii, nedreptatea e strigătoare la cer şi nu mai are nimic cu gustul şi subiectivitatea. Dar, dacă vorbeşti despre asta în public, dacă scrii despre asta, eşti învinuit că ai interese personale în a promova o altă carte decât cea premiată. Adică toate bârfele din jurul tău, toate scenariile conspirative care învăluie lumea în discuţii purtate în şoaptă, pe la spatele tău, sunt lucruri normale, iar încercarea de a le discuta deschis e o crimă!

Un fenomen năstruşnic este citirea (în perspectivă) conspirativă. Se dovedeşte că orice obiecţie critică tu, angajat într-un complot malefic, nu o faci decât din ură, invidie şi ranchiună. Orice fel de aplauze ale tale sunt pentru „simpatii”. Orice includere a cuiva pe o listă (tipologică, nu ierarhic-valorică) e făcută pe criterii de gaşcă, iar orice ne-includere nu poate însemna decât radierea din istoria literaturii. Din ură şi răutate funciară, bineînţeles. Ţi se caută, în orice schemă, subtexte criminale. Este uimitor să vezi desenul hermeneutic al unor asemenea „lecturi”: ţi se developează o listă de „simpatii” (extraliterare, bien sur), o distribuire a literaturii pe criterii geografice (sic!), ca să nu mai zic de cele generaţioniste.

Un cod deontologic al scriitorului ar trebui să includă un principiu sugerat de etimologia şi semnificaţia de bază a cuvântului care numeşte meseria: la un text scris, se răspunde cu un alt text scris (şi semnat). Fie topind replica într-o carte, fie răspunzând unui articol printr-un alt articol sau – tehnologiile de azi permit acest elementar procedeu – prin comentarea textului la subsolul versiunii electronice a paginii, sau pe bloguri. Toate valide, pentru că e mai bună o discuţie publică decât o şuşoteală băbească. E mai bun (e, pur şi simplu, cum se cuvine, e comme il faut) un text scris şi semnat. Cu care să te aperi, dacă ţi s-au interpretat greşit vorbele. Dar şi pentru care răspunzi, fiind scris cu mâna ta şi semnat cu numele tău.

Dar la noi toate astea se consideră comme il ne faut pas! Sau, mai pe înţeles: de mauvais ton.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu