RUPEREA RÂNDURILOR // Cultura mixtă

Aveam, acum câtva timp, nişte oaspeţi de la Bucureşti şi directorul meu le-a făcut rost de invitaţie la un concert festiv. Ştiam că vor evolua marii noştri artişti şi am vrut să le facem o surpriză. A doua zi însă am aflat că invitaţii noştri nu au mai văzut-ascultat vedetele autohtone. Ele urmau să se producă spre sfârşitul spectacolului muzical, dar mulţi spectatori, inclusiv oaspeţii noştri, nu au rezistat până atunci şi au plecat. Le-a spart timpanele muzica interpretată la început. Se mai întâmplă. Dacă la concert ai impresia că ai nimerit la vreo nuntă lângă dobar, nu-ţi mai rămân urechi şi pentru arpegii fine.

Aria conceptului „cultură” este atât de largă, încât cuprinde lucruri absolut incompatibile. Şi nu e vorba de genuri de muzică diferită. Nici măcar nu e vorba de diferite genuri de artă. Pur şi simplu sub streşina încăpătoare a noţiunii de „cultură” încap oameni care absolut întâmplător (şi nefiresc!) fac parte din aceeaşi asociaţie culturală sau breaslă artistică. Întrunirile comune, pe unul şi acelaşi palier (concert, recital, catalog de opere, antologie de texte), developează însă o deosebire şocantă. Şi până ca sărmanul consumator de frumos să ajungă la zeii artei autentice, îl mănâncă sfinţii amatorismului.

Este sufocant să asişti, de exemplu, la un recital de poezie în care se produc oameni diferiţi, dintre care te interesează unul singur, dar bunul simţ te impune să-i asculţi şi pe ceilalţi. Chiar dacă poezia acestora rezonează oribil în timpanele tale. Bine, toate lucrurile de pe lume pot să aibă latura lor raţional-obligatorie, toate pot fi făcute, inclusiv, din datorie. Cu excepţia artei, produs care – prin definiţie – nu poate fi consumat decât exclusiv din plăcere. Este chiar rostul şi scopul (nu mijlocul!) ei exclusiv: frumosul, delectarea. Simularea plăcerii artistice este o crimă împotriva firii. O perversiune. Dar câte aplauze nemeritate, din respect fals, au auzit artiştii!

Aţi observat că la concertele simfonice şi la operă vine un anumit public, într-o anume dispoziţie, într-o anume vestimentaţie, sobră, solemnă, care se asortează cumva cu dispoziţia şi cu vestimentaţia artiştilor. Dimpotrivă, la un concert de muzică pop sau rock vestimentaţia fie că e (oarecum) specială, având elemente comune cu ale muzicienilor (îmbinare de piele şi metal, d.e.), fie că e lejeră, aproape sportivă, lumea fiind gata să danseze şi să cânte în picioare împreună cu artiştii. Muzicienii pop etalează şi ei, de pe scenă, această vestimentaţie maximal democratică. În fine, la concertele de muzică populară, lumea vine, pur şi simplu, „îmbrăcată frumos (ca de sărbători)”.

La noi, mai ales de sărbători, se practică aşa-zisele concerte mixte (să fie o tradiţie sovietică?). În debut, se cântă arii şi imnuri solemne, se recită din clasici, se interpretează bucăţi simfonice, suite şi rapsodii. Sigur că se aleg bucăţi din ceea ce s-ar numi „pagini populare” (adică, accesibile) din muzica clasică. Cum ar fi: nu spectatorul se ridică la înălţimea operei, ci artistul coboară la înţelegerea „poporului”. În a doua parte, se cântă muzică pop, iar totul finalizează cu evoluţia vreunei megaorchestre de muzică populară. Sau puţin altfel (rockerii la sfârşit, d.e.), dar în aceeaşi cheie.

După prima parte a concertului lumea ar trebui să-şi schimbe vestimentaţia, ca să poată să danseze în partea a doua, împreună cu artiştii. Dar cum să-şi schimbe omul gusturile, registrul percepţiei şi dispoziţia de atâtea ori? Melanjul acesta, fie şi într-un cadru „cultural”, denotă, cel mai adesea, o inerţie şi o lipsă de gust. Un mic spectacol-kitsch. Şi această horă permisiv-pluralistă este chiar imaginea generică a culturii noastre, omnivoră, accesibilă şi permisivă.

Eu înţeleg că fenomenul numit „cultură” trebuie să-i înglobeze pe toţi, dar tocmai de dragul culturii ei trebuie gustaţi separat. Fructele de mare nu se asortează cu tortul, după cum nici şunca cu peştele. În sensul cel mai larg al cuvântului, atât Mozart, cât şi Conchita-cea-(cel?)-cu-barbă sunt parte a culturii Austriei. Dar este o distanţă între ei.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu