RUPEREA RÂNDURILOR // Critici, comentatori, analişti

Există tangenţe între comentatorul literar, cel sportiv şi cel politic. Într-o pornire nihilistă, poţi demonstra inutilitatea tuturor celor trei. Poţi citi o carte fără intermedierea unui critic, poţi privi fotbalul fără a asculta comentariul (când mergi la stadion, chiar asta se întâmplă). În fine, randamentul unui om politic se calculează după numărul de voturi acumulate. Dacă a câştigat cursa pentru preşedinţie, primărie ori parlament, toate comentariile tale (îi) sunt floare la ureche.

Contează cine ia campionatul. De ce însă lumea se enervează când comentariul meciului e prost, de ce microbiştii privesc anumite emisiuni, de ce cumpără anumite ziare, ignorându-le pe altele? De ce lumea citeşte comentariile politice în presă şi urmăreşte dezbaterile la televizor? De ce gurmanzii literari citesc cronici la cărţile apărute şi studii despre scriitori şi opere? Or, şi aici lucrurile sunt limpezi: unele cărţi se citesc, se bucură de popularitate, altele nu. La ce bun criticii?

Când şi de ce are nevoie consumatorul (microbistul, spectatorul, alegătorul) de un „intermediar”? Atunci când el simte că procură o marfă şi are temeri că poate fi contrafăcută. Dacă o lucrare de artă costă scump, cumpărătorul îşi apleacă urechea la spusele criticului de artă. Dacă vine vorba de o investiţie în sport ori la casa de pariuri sportive, fără o consultare cu experţii, nimeni nu ia decizii. Acelaşi lucru se întâmplă cu politicul: cetăţeanul plăteşte cu bunăstarea sa, cu confortul său, cu gradul său de libertate. În mod normal, cetăţeanul conştient se consultă cu expertul.

E bine, în context, să faci distincţia dintre publicitate (utilă producătorului de eveniment) şi evaluarea valorii fenomenului (necesară consumatorului). Or, uneori (adesea!), „analiştii” sunt angajaţi pentru a lustrui imaginea cuiva şi, concomitent, pentru a o şifona pe a adversarului. Rolul acesta, promoţional, al comentatorului este unul construit pe trucaje premeditate. „Comentând” – ca şi cum! – profesionist şi neutru, îi întinzi naivului consumator nada publicităţii ascunse.

Pe distanţe scurte, trucul ţine. Consumatorul te va crede că echipa X e una deosebită şi va da năvală la meciurile ei. Te va crede cât de buni sunt politicianul Y şi artistul Z. Va rămâne un timp nedumerit că echipa lăudată nu câştigă niciun meci, dar va mai spera… Se va nedumeri de unele fapte ale politicianului Y şi se va întrista că viitorul (cel imediat!) nu coincide deloc cu prognozele tale, dar va mai crede o vreme… Se va mira că artistul lăudat de tine eşuează lamentabil, dar va mai spera că acesta trece printr-o fază „experimentală”, pe care lumea încă nu a ajuns a o înţelege…

Tabloul e unul cvasigeneral. Oricine cade din casetă e privit cu suspiciune şi bănuit că slujeşte unei cauze obscure. E de neînchipuit să fii onest şi imparţial pur şi simplu.

Va trece însă un timp şi totul se va prăbuşi. Previziunile tale nu se vor mai împlini şi tu vei începe să înjuri şi să fluieri, divulgându-ţi calitatea de fan, nu de cap rece, cum pretindeai că eşti… Vei deveni „expertul” dintre ghilimele, în care şi-au pierdut, treptat, încrederea toţi cei care s-au lăsat ghidaţi de tine. Vei fi persiflat şi parodiat ca un „prezicător” anecdotic. Nimeni nu va mai avea nevoie de tine. Nu va mai asculta de analizele şi sugestiile tale consumatorul, care te va crede diletant şi impostor, deşi tu nu ai fost „decât” un critic părtinitor. Nu te vor mai solicita ziarele şi revistele de specialitate. Nu vor mai avea nevoie de tine cei care până acum ţi-au plătit ca să trişezi, te vor părăsi prietenii (artişti-politicieni-sportivi), pe care i-ai lăudat.

Aflarea ta în preajma lor îi va discredita. Ei vor mai spera să-şi re-construiască o carieră. În care tu nu vei mai avea loc.

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău