RUPEREA RÂNDURILOR // Construirea cititorului

În faimoasele sale Marginalii la Numele trandafirului, text nu mai puţin celebru decât romanul pe care îl comentează, Umberto Eco are un capitol intitulat Construirea cititorului. La prima vedere, pare mai important să comentezi titlul şi sensurile romanului, inserţiile intertextuale (Marginaliile… sunt un fel de ars poetica a romanului postmodern), evul mediu, ca ambianţă istorică, trama poliţistă ca axă a intrigii romaneşti, instanţele narative… Dar toate pot să devină inutile, în măsura în care lipseşte percepţia. Trebuie să-ţi creezi cititorul. Unul pentru care cartea parcursă să devină parte a biografiei sale şi parte a memoriei sale.

Vorbind despre testarea operei cu „ochiul cititorului”, Eco aduce exemplul pictorului, care în timpul lucrului se îndepărtează, intermitent, de pânză, pentru a vedea cum arată tabloul de la distanţa privitorului. La acest test apelează permanent toate genurile de artă. Muzicianul notează, dar apoi interpretează bucata la pian sau alt instrument. Regizorul priveşte repetiţia din sală, iar apoi îi probează conexiunea inversă la avanpremieră, cu sala plină. Numai scriitorul îşi compune textele, adesea, fără să intuiască (decât foarte aproximativ şi cu aşteptări exagerate) feedback-ul… Există şi excepţii fericite, ca Aureliu Busuioc, d.e., cărui îi plăcea să citească prietenilor sau familiei fragmente ale fazei de atelier.

Vitruviu introducea (era prin anul 13 î.H.) în celebrul său tratat De architectura un termen, euritmie, în raport cu cel pur-matematic de simetrie, sugerând că punctul de vedere al privitorului poate solicita construcţii agreabile acestuia (nu ritm echilibrat, ci ritm plăcut). Creatorul de frumos trebuie să ţină cont de perspectiva privitorului, una formată sau în aşteptare ca aceasta să-i fie formată. Prima solicită ceva în genul artei tradiţionale, cea în aşteptare va fi deschisă experimentelor. Oricare ar fi ele, artistul are, în structura interioară a operei, camertonul cu care cititorul îşi acordează urechea estetică. Într-un text literar, acordarea auzului se face, uneori, pe parcursul a zeci de pagini. Cei care nu rezistă până la pagina 100 trebuie să înţeleagă: textul acesta nu e pentru ei. Simplu spus, ei sunt cititorii altui text.

Îţi creezi, adică, cititorul. După chip şi asemănare. După cum te duce mintea şi talentul. Când vei vedea rezultatul efortului, te vei dumeri că creaţie şi creatură au aceeaşi rădăcină. Dar te vei dumeri oare şi cât de diferite sunt? Poţi să ai un cititor inteligent, crescut pe textele tale şi pe cărţile din care ai crescut tu. Lecturile comune contează în această ecuaţie.

La o altă extremă, creatura ta poate fi un semifabricat, un increat. Demonii de aici apar: din lucrul nefăcut până la capăt, din cârpeală, din surogatele inspiraţiei leneşe. Există şi creaturi fidele inconştient, drogate-hipnotizate din născare şi apărători agresivi ai zeului lor până la fanatism. E la discreţia „zeului” dacă e să accepte această credinţă dezlănţuită, devenind şi el victimă a acestui fanatism.

Simplu spus, prăvălia cu modele de cititori e mare, alegi ce ţi se potriveşte. Sau, mai curând: alegi cui te potriveşti. Creezi, în toate cazurile, din materialul la îndemână. Concurând cu alţii, cucerind teren şi răpind suflete de la alţii. Dar construirea cititorului nu e deloc simplă. Poţi să-ţi creezi un papagal, poţi să-ţi construieşti o marionetă, poţi să-ţi educi un sclav, să-ţi dresezi un animal devotat. Adevăratul cititor însă este cel care are ceva de obiectat autorului care l-a creat. Care poate să-şi renege autorul-creatorul, atunci când acesta nu-i mai corespunde aşteptărilor.

…Şi acest cititor, construit de lecturi, îl va crea, la rându-i, deducându-l din scriitură, pe Autorul său. Tot aşa după cum Creatorul Suprem, după ce a construit lumea, a fost, mai apoi, dedus din operă şi închipuit de către cei pe care i-a creat.

Mircea V. CIOBANU

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)