RUPEREA RÂNDURILOR // Clubul de lectură

Borges explica de ce îi place mai mult să citească decât să scrie: el poate să scrie numai atât de cât este capabil, pe când de citit poate să citească orice îşi doreşte. Este o mare fascinaţie cititul. Mai ales că ţi-i faci prieteni nu numai pe talentaţii tăi contemporani, ci şi pe cei din secolul trecut sau pe cei de acum câteva secole. Fie că intri în poveste pe uşa lui „a fost odată…”, fie că te apropii de acel univers într-un mod cinematografic, ca în Pripasul din romanul lui Rebreanu, oricum, începând cu prima filă, participi la crearea acelei lumi mirabile.

Citeam, în unul din numerele revistei „România literară”, despre o acţiune a trei laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură (Doris Lessing, J.M. Coetzee şi Toni Morrison) care : „… au dat curs unei iniţiative a Bibliotecii fără Frontiere de a semna apelul Urgenţa de a citi. […] Sensul apelului constă în a pune cartea, informaţia şi cultura în rândul priorităţilor, în caz de catastrofă umanitară.”

Bineînţeles că, pentru a deveni o necesitate de neînlocuit, lectura trebuie cumva testată pe cititorii benevoli, pe cei pentru care lectura e o plăcere şi o necesitate zilnică. Este ceea ce face un club de lectură (iar eu am un exemplu fericit: clubul de lectură de la Liceul „Spiru Haret” din Chişinău): demonstraţia necesităţii vitale a cititului. Dacă – testând cumva şi aspectul dramatic al apelului laureaţilor Nobel – fiind anunţaţi că se apropie o catastrofă umanitară de orice soi (hazarduri naturale sau antropice), oamenii vor include printre lucrurile care trebuie salvate în primul rând cartea, asta ar însemna că mecanismul funcţionează.

La clubul de lectură de la „Spiru Haret” am găsit atmosfera pe care mi-aş fi dorit-o eu, în anii de şcoală ori studenţie. Schimbul de opinii despre lecturi, schimbul de cărţi şi recomandările reciproce sunt cele mai frumoase lucruri care i se pot întâmpla unei cărţi. Fiindcă, vorba lui Nicolae Manolescu (un cititor exemplar, vorba vine), „cărţile au suflet”, volumele care au trecut pe la Liceul „Spiru Haret” sunt nişte cărţi fericite. Or, viaţa cărţilor începe cu lectura lor. Fără un cititor ele sunt obiecte frumoase, dar moarte.

M-am bucurat să întâlnesc cititori diferiţi, care citesc cărţi diferite. M-am bucurat să aflu o atmosferă intelectuală, cu discuţii şi opinii expuse liber. Mi-a plăcut să mă simt uneori derutat de întrebări şi să ezit înainte de a răspunde. Pentru că adevărul aflat în cărţi e unul cu deschideri multiple, niciodată unul rigid şi unic posibil.

O carte în mâinile unui cititor priceput poate fi o investiţie, un cod de acces spre lumi (altfel spus, spre averi) nebănuite. O carte niciodată nu e una singură. Nici măcar nu e una integră. Orice carte deschisă e o cheie de intrare în bibliotecă. E un hypertext, cu cuvinte marcate discret în albastru, pe care, accesându-le, deschizi alte şi alte cărţi, într-o interpretare infinită, fiecare lectură nouă fiind dobânda ce ţi se cuvine…

Cărţile se îmbină foarte interesant, chiar dacă vin din timpuri diferite şi stilistici diferite. E acelaşi lucru cum te-ai plimba printr-o grădină publică, printr-un oraş sau printr-o ţară. Te pot impresiona nişte intelectuali rasaţi, dar şi nişte bătrâni de pe banca din parc sau nişte şoferi în jurul unui motor mofturos. Mai mult decât atât, o carte este pentru cineva un argument în plus la genialitatea autorului preferat, pentru altul e o suită de aventuri, pentru un al treilea o elementară sursă de informare asupra unei epoci ori civilizaţii, iar încă vreun cititor se va delecta cu muzica frazei. Şi toate cărţile, cum spuneam, cheamă alte cărţi.

Cenaclurilor tradiţionale, care susţin „talentele” literare (reale sau, cel mai adesea, forţate, mai stimulând şi multiplicând şi impostura), prefer cluburile de lectură. Scrisul pentru membrii acestui fel de club devine necesitate complementară, dar implicită, organică. Lectura te învaţă (cel puţin!) să nu repeţi, ca inutile, lucruri spuse până la tine.

Mircea V. CIOBANU