RUPEREA RÂNDURILOR // Clasicii romantici

MIRCEA-V.-CIOBANUDefazarea literaturii şi a istoriei noastre literare în raport cu literatura universală nu numai că a creat mituri şi mistificări, ci a produs, în consecinţă, şi confuzii. Bineînţeles că toate erau menite să ajusteze istoria literaturii române la parcursul european şi universal. Să demonstreze că nu am fost mai prejos decât alţii.

Inutilă strădanie. Cu siguranţă că nu am fost mai răi, în măsura în care, să zicem, un Tristan Tzara schimba (împreună cu alţi artişti din avangarda internaţională) faţa literaturii europene de la început de secol XX. Iar faţa celeilalte jumătăţi de secol a culturii europene o desena (şi) Eugene Ionesco, un discret discipol al lui Caragiale.

Aşadar, nu am fost mai răi. Poate doar puţin întârziaţi, uneori. Ca să liniştesc, aş putea aminti că întotdeauna cineva întârzie, chiar şi cei mai… avansaţi. Romanticii francezi, oricât de mari şi de bine plasaţi în istorie (revoluţia franceză a fost detonator al sistemului „clasic”), au venit mai târziu decât colegii lor nemţi şi englezi (mai imperturbabili şi mai puţin revoluţionari).

O confuzie epistemologică o produce interpretarea unor termeni ca modern-modernist, clasic-clasicist, romantism-romantic etc. Există sintagma mult şi des utilizată în istoria (didactică) a literaturii: epoca marilor clasici. Esenţa ei oximoronică se developează atunci când constatăm că marii noştri „poeţi clasici” erau… romantici! Adică.. nişte rebeli ai literaturii, nu nişte monştri sacri ai rigorilor. Citesc într-un loc că „epoca marilor clasici stă sub semnul spiritului critic şi al polemicilor…” Cuvintele „critic” şi „polemic” mă ung la inimă. Dar ele nu sunt indicii ale clasicismului (nici măcar ale clasicităţii)!

Sigur că, intuind contradicţia, noi menţionăm că „marii clasici” e cu trimitere la exemplaritatea scriitorilor, la distincţia lor valorică, nu la curentul clasicist. Toate bune, dar noi insistăm să căutăm „elemente clasiciste” atât la Alecsandri, cât şi la Eminescu, iar la Alexandrescu le găsim chiar într-un singur text.

Mai nou, Eminescu e şi baroc! De parcă „trinitatea” lui Călinescu (de fapt, un algoritm al succesiunii unor „etape”) clasicism-romantism-baroc este obligatorie în totalitatea ei în opera unui (singur!) artist. Situaţia normală este tocmai inversă: eşti fie clasic, fie romantic, fie decadent. Eu nu cred că cei care au remarcat la poeţii noştri elemente (simplu spus: impurităţi) romantice sau clasice vroiau să spună prin asta că ai noştri sunt buni la toate.

Clasicismul este gardul (necesar) al literaturii, care indică riguros (şi prea rigid uneori) legile unei frumuseţi pure, înalte. Romanticii sunt cei care sar gardul, îl dărâmă, considerându-l nevalabil. Iar artiştii baroc, în acest sens, sunt cei care împletesc din nuiele şi flori gardul (dărâmat) din ambele părţi şi umplu cu semnificaţii estetice tot spaţiul, fie canonic declarat poetic, fie respins de instanţele normative.

Într-un alt concurs de împrejurări, hazardul ar fi putut să instituie termenul de „anticlasicism” în locul celui de romantism. Şi atunci confuziile ar fi deranjat: cum să fii, concomitent, clasicist şi anticlasicist? Şi în ambele cazuri să fii admirat de aceiaşi fani? Fiindcă virtualul meu oponent apelează întotdeauna la Bloom şi la canonul său, ar trebui să-l fac atent: pe lista (scurtă) a autorilor canonici nu intră niciun romantic! Canonul îl instituie clasicii. Fie şi în sens foarte larg.

Alecsandri a fost, structural, un clasic. Echilibrat, senin, solar. Până şi în poemele sale „romantice” era un poet al datoriei, al comunităţii, arhitector al Unirii, cetăţean. Un adevărat poet naţional. Eminescu a fost, dimpotrivă, un romantic rebel, un însingurat. Numai că nu unul din High Romanticismul titanic, ci poet al Biedermeierului domestic, boem, maestru al arabescurilor pur artistice, jucând cu formele şi sentimentele, aducând aceste forme la perfecţiune.

Astăzi, dacă ar trăi, Eminescu ar fi de găsit, mai curând, în zona rafinamentului şi a virtuozităţilor lui Şerban Foarţă şi Emil Brumaru decât în cea tribunală a lui Ioan Alexandru sau Adrian Păunescu.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)