RUPEREA RÂNDURILOR // Atentate critice la somităţi

Într-un text din 1870 Bogdan Petriceicu Hasdeu „descoperea” că „…singura acţiune a Dinastiei (citeşte: a potentaţilor zilei – mvc) asupra literaturii naţionale a fost de a deprinde pe vro câţiva scriitori de ultima specie a se gudura pe lângă stăpân. Ne pare rău de a vedea până şi pe nemuritorul nostru Alecsandri ambiţionând o asemenea atitudine.” (Amintesc că, în general, bardul de la Mirceşti e personaj pozitiv în articolele critice ale lui Hasdeu). Criticul citează integral opt strofe din poezia Bărăganul, apoi comentează: „Până aici e sublim: dar d. Alecsandri voieşte cu orice preţ să sfârşească printr-o profundă plecăciune la adresa Tronului şi iaca cum o scrânteşte…” Urmează ultimele două strofe, despre un falnic Zmeu (aluzie la adresa regelui), care va răpi, ca Prometeu, focul zeilor pentru a-l aduce pe pământ, instaurând fericirea. „Slab ca formă şi slab ca idee!, apreciază BPH şi conchide: Ipocrizia ucide inspiraţiunea.”

Oscar Wilde notează o opinie despre Émile Zola: „Domnul Zola vrea să ne demonstreze că dacă nu poate fi genial, atunci el poate fi plictisitor de o manieră măiastră”. La fel de critic se pronunţă T.S. Eliot despre Byron: „Contribuţia lui la formarea limbii e nulă: nu a găsit nici un sunet nou, nu a inventat nici un sens nou”. Faulkner scrie despre Mark Twain că este „un scriitor-farsor, care a înşelat câteva schelete tari ale literaturii. Exotismul cărţilor lui poate să-i intereseze doar pe cei limitaţi şi leneşi”. Iar Mark Twain, la rându-i, e nemulţumit de Edgar Allan Poe (ş.a.): „După mine, proza lui este ilizibilă, ca şi cea scrisă de Jane Austen”.

William Faulkner ironizează acid (şi) pe seama vocabularului modest al unui contemporan: „Hemingway are o calitate: cititorul niciodată nu e nevoit să consulte dicţionarul”. La rândul său, minimalistul (avant la lettre) Hemingway scrie despre monstrul sacru al modernismului în materie de roman, James Joyce: „E uşor să scrii, folosind trucuri: asta place. Joyce inventează sute de trucuri. Ele sunt noi, dar din acest motiv nu se fac mai bune. În curând, toate se vor transforma în clişee”. Tot atât de revoltat este şi D.H. Lawrence: „Doamne, dar James Joyce e o tocană spaniolă răsfiartă. Cioturi de varză ale citatelor biblice, plutind în sosurile porcăriilor jurnalistice”. Iar opinia Virginiei Woolf despre Ulise va găsi mulţi susţinători, chiar dacă textul este primul în topul celor mai semnificative romane ale secolului XX: „Tocmai am terminat de citit Ulysses şi cred că este un eşec… Este prolific şi neplăcut. Este un text necizelat, nu numai obiectiv, ci şi din punct de vedere literar”.

Umberto Eco, în Istoria urâtului, scria cum au fost apreciate unele capodopere de către contemporani. Iată-l pe criticul şi istoricul literar Eduard Engel faţă cu opera lui Thomas Mann: „Casa Buddenbrook nu-i altceva decât două volume mari, autorul povestind întâmplări nesemnificative despre oameni nesemnificativi într-un stil nesemnificativ”. Studenţii care s-au plictisit, fiind obligaţi să citească romanul, se pot simţi răzbunaţi. Dar iată un verdict al lui Eugène Poitou despre un alt mare clasic, publicat în 1856 în Revue des Deux Mondes: „În romanele sale nu există nimic care să vădească nici înzestrări aparte ale imaginaţiei, nici intrigă, nici personaje. Balzac nu va ocupa niciodată un loc de marcă în literatura franceză”. Iar Émile Zola decreta autoritar, la moartea lui Baudelaire, o previziune care nu avea să se împlinească: „Peste cincizeci de ani, Florile răului vor rămâne doar o curiozitate”.

Toate acestea demonstrează un lucru simplu: nu există genii fără cusururi, iar opiniile critice fac parte din procesul care creează sistemul de valori. Tot ce trebuia să supravieţuiască a rezistat. Mai mult: acolo unde spiritul critic şi cel polemic sunt parte a vieţii artistice, sistemul se dezvoltă şi arta autentică se impune. În loc de a ne umfla în penele mâniei, încremeniţi în poziţii monumentale, mai bine am privi dacă ceasul nu ne rămâne în urmă. Sistemul, cum spuneam, se dezvoltă acolo unde critica e privită ca normă.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)