RUPEREA RÂNDURILOR // Anul dialogurilor teatrale

MIRCEA-V.-CIOBANUDialogul – ca necesitate – e un fel de emblemă a timpului. Ştiinţele relaţiilor interumane, de la tehnici de comunicare până la psihosociologiile nuanţelor, sunt foarte solicitate. După Bahtin, literatura, un gen de artă oarecum intim, nu e privită altfel decât prin prisma dialogismului, a cuvântului-replică. Despre teatru ce să mai vorbim, toată substanţa lui este structurată pe tehnicile dialogului. E un permanent dialog dintre artişti şi spectatori, fără de care teatrul îşi pierde raţiunea de a fi.

Dar dialogul presupune şi o eternă confruntare de idei şi forme, teatrul fiind o platformă deschisă prin însăşi natura lui. Teatrele întotdeauna au concurat între ele, revendicându-şi spectatorul, seducându-l şi privind cu gelozie la exerciţiile de seducere ale altuia. Dar, în acelaşi timp, solidaritatea actorilor şi a teatrelor este una de invidiat, am văzut pe viu cum funcţionează asta.

Teatrele din Basarabia nu au strălucit întotdeauna. Mai mult: montările remarcabile, vibrante, fixate de instrumentele seismice, au fost excepţii, iar epoci de glorie, erupţii înregistrate în istorie au fost puţine. Una, devenită mit cultural (aşadar, cu anumite exagerări ale percepţiei retrospective), este legată de Luceafărul anilor 60 ai secolului trecut. Avem în vedere câteva spectacole absolut remarcabile şi câţiva actori care au devenit nume de legendă: Dumitru Caraciobanu, Dumitru Fusu, Ecaterina Malcoci, Valentina Izbeşciuc… O altă explozie de teatralitate e legată de fondarea Teatrului „Eugene Ionesco”, asociată cu spumantele spectacole care au marcat o epocă de glorie şi cu o pleiadă de actori care, cu siguranţă, vor deveni legendă: Petru Vutcărău, Nelly Cozaru, Gheorghe Pietraru, Ala Menşicov, Boris Cremene, Mihai Fusu ş.a.

Aceste teatre nu numai că au la bază una şi aceeaşi şcoală teatrală, ci au fost/ sunt deschise dialogului, experimentului şi comunicării între şcoli şi stilistici. Or, teatrul are nevoie de dialoguri permanente şi nu numai de cele rostite de pe scenă, ci şi dintre un teatru şi un alt teatru. Dialogul perpetuu asigură mişcarea, este energia acestei arte. Probabil din această necesitate se născuse ideea Bienalei Teatrului „Eugene Ionesco”. Dar şi Class Festul studenţesc, ceea ce insuflă speranţă în viitorul acestei arte la noi.

Un dialog (particular) interesant s-a produs la ediţia din acest an a BiTEI, prin colaborarea gazdelor cu Teatrul Odeon de la Bucureşti. Spectatorii de la Chişinău au avut o ocazie rară (dacă nu unică) să vadă două dintre spectacolele de referinţă ale Odeonului: Titanic-vals de Tudor Muşatescu şi Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu, ambele în montarea lui Alexandru Dabija, invitatul special al Bienalei. Iar în această toamnă, întregind dialogul teatral, cu o replică similară a plecat la Bucureşti TEI, prezentând două spectacole din repertoriul actual: Iosif şi amanta sa şi Oscar şi tanti Roz (două piese cu conjuncţia dialogală în titlu).

În oglindă, pe alt palier, într-o altă cumulare de replici, Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” vine la Chişinău cu trei spectacole remarcabile, având şi o distribuţie exemplară. Nu înainte de a fi primit la Bucureşti vizita Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” cu câteva dintre spectacolele de succes. Un schimb de experienţă, de replici (meta)teatrale, care au fascinat publicul de la Chişinău, ca şi pe cel de la Bucureşti. Spectacolele de acest fel ridică ştacheta pentru partenerul din celălalt teatru. Nu mai poţi juca la fel ca înainte, după ce scena a fost vrăjită de artişti de marcă (şi mă gândesc în primul rând la Horaţiu Mălăele, Ion Caramitru, Alexandru Bindea, Dan Puric ş.a.).

Iar cel mai important e că spectatorul chişinăuean, alintat deja cu spectacole de calitate, nu va mai dori să privească orice. Un dialog interteatral de acest gen are nu numai un efect spectacular de moment, ci promite o eficienţă artistică de durată.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu