RUPEREA RÂNDURILOR // Adevărul istoric şi adevărul literar

Începuturile lumii se pierd în mituri. Nu contează cât adevăr este în ele, ne interesează semnificaţiile majore ale acestora, valoarea lor simbolică. Cu intrarea în „timpul istoric”, s-ar părea că urmează un viraj brusc, spre văile adevărului. Dar nu vă grăbiţi. Vechile „documente” atestă relatări foarte subiective. Şi, mai ales, dependente de context, de comanditarul explicit sau implicit.

Citesc un manual de istorie editat într-o ţară străină. Când povestesc despre noi, autorii aproximează… Ce ar fi de spus aici? Deoarece nu ştiam ce se întâmpla în secolul VIII în China dinastiei Tang; deoarece nu aveam idee de economia Angliei din secolul XII sau de relaţiile dintre Chile şi Peru la sfârşitul secolului XIX, îi credem pe cuvânt pe istorici. Aşa cum îi credem pe reporterii care relatează despre evenimentele recente din Istanbul sau Atena. Dar ne revoltăm că jurnaliştii străini fabulează când vorbesc despre noi.

Ce se întâmplă? Simplu: orice istoric are limitele lui, orice istorie e subiectivă, orice reporter e tendenţios. Nu e vorba de o rea-voinţă, ci de un fenomen firesc: autorul, fie istoric, fie reporter, este om. Un fel de scriitor. Dacă-mi amintesc bine, Llosa spunea undeva că oricine scrie, deformează realitatea. Ficţionează. Eu aş spune mai blând: cei care scriu, creează propriile realităţi. Istoricii antici (Tacit, Tit Liviu, Suetoniu) erau şi scriitorii Antichităţii.

Meseriile scriitorului şi ale istoricului se îngemănează. Multe dintre scrierile romancierilor fac concurenţă unor relatări aşa-zis „documentare”. Şi nu mă refer neapărat la textele „realiste”. Dimpotrivă, am în vedere ficţiunea de cea mai pură speţă, scrierile SF, basmele. Multe tradiţii, obiceiuri ale locului şi evenimente s-au depozitat în memoria pur literară a culturilor. Pe de altă parte, multe „documente” ale timpului sunt ficţiuni, care pot induce în eroare pe orice cercetător credul sau neiniţiat în capacităţile de ficţionare ale scribilor oficiali. Stenogramele unor consfătuiri „partinice” din timpul sovietic sunt doar parţial autentice, unificând, conform unui calapod prestabilit, discursurile. Procesele-verbale ale şedinţelor sunt şterse stilistic, lipsite de personalitate. Şi de adevăr, în cele mai multe cazuri. Iar documentele de partid menite a fi date publicităţii chiar erau fabulaţii.

Ştiinţa istoriei începe cu lichidarea petelor albe. Urmează crearea, în lipsa studiilor alternative, a unor legende. Mitizarea trecutului, evocarea şi exaltarea lui constituie cea mai frumoasă fază a istoriei. Este etapa romantică, în care istoria se apropie cel mai mult de literatură. Într-o etapă ulterioară, apar interpretările alternative, se produce demitizarea trecutului, demolarea statuilor idolilor, înlocuirea lor cu personaje vii. Poate că aici începe funcţia adevărată a istoriei: nu acoperirea cumva a petelor albe, ci substituirea mitului cu adevărul, fie şi incomod.

Credeam că istoria este o ştiinţă previzibilă, un domeniu static de cercetare: faptele oricum s-au produs, rămâne doar să le afle cineva, mai devreme sau mai târziu. Dar, urmărind polemicile generate de o personalitate sau un eveniment, deduc că istoria e una dintre cele mai dinamice ştiinţe. Rămân puţine pete albe, în schimb, se perpetuează miturile. Confruntarea cu ele e adevărata piatră de încercare a istoricului.

A descoperi lucruri necunoscute e un joc de-a v-aţi ascunselea cu personaje şi evenimente din trecut. Demitizarea însă e un exerciţiu complex. Se lucrează pe nuanţe şi contradicţii, pe corelări, pe fineţuri. Aici ştiinţa devine artă (Clio, zeiţa istoriei era una dintre muze). Nu e deloc simplu să polemizezi cu apărătorii mitului. Şi-i aproape imposibil să lupţi cu inerţiile publicului. Ale naţiunii, care se conduce, cu o uimitoare consecvenţă, de principiul gentilic: dacă iei neamului miturile, îi distrugi fiinţa.

Şi cine ar îndrăzni să atenteze la fiinţa neamului?

Mircea V. CIOBANU

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)