RUPEREA RÂNDUILOR // Arhitecţii universului divin

În general, nu am ce să-i reproşez Creatorului. Nici teoriei creaţioniste (în opoziţie, cum ar veni, cu cea evoluţionistă). Aş putea să fac, pe ici, pe colo, nişte mofturi privind anumite imperfecţiuni, dar, văzând atâtea lucruri fascinante sau interesante chiar prin farmecul imperfecţiunii lor, mai curând mă mir că ele sunt posibile. Şi că toate se află într-un graţios şi iraţional echilibru-dezechilibru, încât te temi să-ţi închipui lumea altfel. De exemplu, să ţi-o imaginezi anarhică şi ilogică sau, la o altă extremă – riguros ordonată, ca o unitate militară din Coreea de Nord.

Dar căutând nişte explicaţii, mi-am dat seama că există o lacună. Nu în sistem, ci în percepţia noastră. Creatorul nu a fost un zidar de duzină, ci un fel de arhitect-coordonator. Porţiunile distincte ale universului au fost create în cadrul unor birouri de proiectare. Diferite. Pentru că foarte variată este lumea ca să-i fi trecut prin mintea unui singur constructor, fie el şi Constructorul Suprem.

Astfel, păsările le vor fi inventat nişte pictori-colorişti cu educaţie academică, mamiferele au fost sculptate de nişte artişti moderni, iar insectele (şi toată clasa nevertebratelor) au fost create, indiscutabil, de suprarealişti. Impresioniştii au inventat răsăritul soarelui şi câmpurile cu maci, iar romanticii – asfinţiturile şi furtunile pe mare. Postimpresioniştii şi cubiştii de vocaţie au creat munţii, câmpiile de floarea-soarelui, ţărmurile şi coniferele. Pădurile tropicale şi fauna marină le vor fi desenat nişte artişti de formaţie barocă. Iar pustiurile şi stepele le-au făcut, probabil, minimaliştii. Există şi lucruri pentru care găsesc cu greu raţiunea lor de a fi. Dar nu e obligatoriu să le pricep chiar pe toate. Cândva, fiind la prăşit, îmi trecuse prin minte presupunerea că pălămida creşte pe lanuri, probabil, ca un remediu împotriva obezităţii.

Am impresia că Dumnezeu şi acum este „pe fază” şi coordonează discret proiectele. Acum, cu precădere, astea-s individuale şi, dacă un Boeing oarecare are graţiozitate (fie şi de pasăre uriaşă), atunci Demiurgul îi face dezlegare pentru zbor. Pentru a perpetua starea de regenerare a lumii, Dumnezeu a lansat pe piaţa vieţii artiştii. Nu pe copişti şi plagiatori, ci pe artiştii autentici, capabili să facă o bună concurenţă „realităţii”. Pe cei care pot să afirme, împreună cu Picasso: „Nu creez după natură, ci în faţa naturii, împreună cu ea!”.

Fiecare operă pretinde să creeze un univers. Zic pretinde, deoarece Dumnezeu trage cu ochiul în „proiectele” particulare. Şi, acolo unde-i place, unde proiectul convinge prin calcul, echilibru, originalitate, şi unde construcţia respiră firesc în landşaft (iar altă dată şochează ca nimic până atunci), Dumnezeu face un semn discret, suflă într-un anume fel şi universul respectiv prinde viaţă. În minţile şi inimile cititorului-privitorului, în vibraţiile câmpului de lectură pe care îl animă, în ochii sclipitori ai lumii care recepţionează şi acceptă acest univers. Scris, desenat, filmat, sonorizat…

Iar mecanismul cel mai important pus de Creator la baza universurilor ipotetice e funcţia de autolichidare: în cazul în care un experiment este ratat, mecanismul inventat se autodistruge. Imediat sau în timp, după caz. Imposturile artistice, cu timpul, devin propriile caricaturi şi lumea le uită. Cel mai adesea, astea se întâmplă cu opurile promovate cu insistenţă şi agresivitate. Trece un timp şi lumea se convinge că regele e gol. Ce mai râsete atunci! Mai ales dacă „mesajul” a fost grav, patetic, solemn.

Originea operei adevărate aici se află: în aprobarea sau nu de către Arhitectul Suprem. Iată de ce impostura, într-un târziu, se developează: nu are har. Nu are suportul divin.

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.