Roșia Montana, ca recidivă

 

Ion Agârbiceanu

S-au împlinit 50 de ani de la moartea lui Ion Agârbiceanu și o sută de ani de la apariția romanului său „Arhanghelii”, despre viața românilor ardeleni care lucrau în ocnele de aur numite „băi”. În finalul cărții, lucrările din Văleni „prind a da îndărăpt”, iar băieșii vălenari sunt nevoiți să plece la alte câștiguri, în minele de cărbuni din granița Moldovei. De ce? Pentru că le era silă să ia bani de la cămătari ca să bată galerii noi. Astfel, baia „Arhanghelii” este vândută, prin mijlocirea lui Herșcu Haisicovici, unei societăți străine, în timp ce băieșii își închipuiseră că au lăsat „pe seama depărtaților strănepoți”, mai avansați în mijloace tehnice, „vâna de aur pe care băiaseră până atunci cu atât noroc”.

Cum arăta un sat de băieși acum un secol?

Casele din Văleni erau „aruncate ca din praștie”, unde și unde, iar curțile lor vuiau de sunetul piuelor de pisat piatra auriferă: „toc-toc-toc, măselele lor de cremene izbeau săgeți”. Dintre animalele folosite la cărat piatra sunt amintiți boii îndesați, iuți de picior, cu coarne ascuțite. Copacii amintesc de Bucovina: fagii cu coaja albă și lucie, ca mestecenii, „ca niște columne albe, rotunde, puternice, se înălțau pe coastele țepișe”. Fânul, „ca stămătura de aromat”. „Jurul întreg era în pace”.

Peste tot, „alegătorii de aur stăteau frânți de șale, spălând, clătărind”. Firea minerilor era întunecată și rece, „ca sânul pământului”, dar cel care nu știa să și râdă nu era bun de ginere. După o „zdroabă” de câteva săptămâni, băieșii erau dornici de joc, dar se bucurau de asta numai de Paști și la nunți. Intrau mai des în „naia bisericii” (naosul), „cu privirile neclintite, cu seriozitatea adâncă a celor care intrau în măruntaiele pământului”. Nu suportau „cazanii lungi”: dacă preotul predica prea mult, ieșeau și-l lăsau „să vorbească păreților”. Femeile umblau cu banii fără sfială; plăteau negustorilor „fără a mai scărița din preț”. Odată cu lucrul la câmp, ele părăsiseră și industria de casă. Autorul le compară cu femeile supuse muncii grele, bărbătești, la câmp, și conchide că tocmai din acest motiv – al muncii nepotrivite – bărbații le disprețuiesc, tratându-le ca pe vite de pus la lucru.

Romanul părintelui Agârbiceanu conține prețioase informații pentru cei care studiază dansul românesc. Sunt descrise amănunțit horele numite „Țarina”. Țarina tinerilor era jucată altfel decât „țarina bătrână”. Fetele, observă Agârbiceanu, nu erau așa de bine zidite ca tinerele din satele agricole, dar „gingășia staturii și a umbletului le împrumutau un farmec deosebit”. Feciorii le pofteau la dans cu ușoare înclinări din cap, le atingeau cu teamă parcă, spre deosebire de flăcăii de la șes, care luau fata de mână și „aproape că o târau în horă”.

La Văleni hora era, după Agârbiceanu, „un inel enorm, mișcător de costume”, deci tipic românească – dansul pe cerc, tot atât de răspândit fiind și jocul perechilor, „pe sub mână înc-o dată / să se facă fusta roată”. Dansul începea domol, undulător, la dreapta, la stânga; părechi se desprindeau, treceau la mijloc, învârtindu-se alene; femei, fete, plecându-se treceau pe sub mână zâmbind abia sau cu larg surâs pe fețe”. Lăiță, primașul, trecea de la ariile mai domoale, jucate cu eleganță uimitoare, la dansul amețitor, vijelios, dar fără chiuituri: „numai cei întorși de curând de la miliție strigau versuri pișcătoare”, ceilalți strigau doar „vivat” și „ura!”! Țarina bătrânilor avea mișcări și ritmuri care păreau ciudate, din cauza ponturilor cu picioarele și a bătăilor cu palmele în tureatca cizmelor.

Cartea românească trece Nistrul

Ecourile întâlnirii lui Agârbiceanu cu români de peste Nistru pot fi găsite într-un articol, „Subconștient și conștiință națională”, pe care-l publica în 1928 în revista „Transilvania”. Emoționante mărturii despre evacuarea sa și a altor refugiați ardeleni, cu familiile, din Moldova în Ucraina (în august 1917), aproape de Elizavetgrad, peste 200 de verste în direcția nord-vest de la Nistru. Satul în care li se rechiziționaseră locuințe era de moldoveni transnistreni. La marginea lui, apropiindu-se, au văzut copii care pășteau vitele. După port păreau a fi slavi, dar i-au întrebat românește, într-o doară: „Ce sunteți voi, măi băieți”? „Moldoveni, ca și dumneta, ce să fim?”, a venit răspunsul ferm.

Aveau școală rusească, dar păstrau curată un frumos grai moldovenesc și toate datinile străvechi românești. Nu știau nimic despre Ardeal, România, doar puțin despre Basarabia, și i-au primit cu răceală. Prin nimic nu le-au putut câștiga prietenia, până nu le-au citit din cărțile românești pe care le aduseseră. „Subconștientul din ei era românesc, dar conștientul dormita. Cartea a declanșat fenomenul de trecere din subconștient la conștient a trăsăturilor specifice ale sufletului național.”

Aceeași apreciere și pentru „ziaristica veche – glas pur al conștientului național”, care îndemna la acțiune unitar românească.

Din această experiență a rezultat o carte, scrisă de părintele Agârbiceanu în Basarabia, la conacul familiei Macrea din satul Borogani, unde a iernat împreună cu familia la întoarcerea din Ucraina. Se intitula „O lacrimă fierbinte. Cuvânt către oastea țării”, apărea în 1918. E scrisă într-un stil care poate părea exaltat; citind-o îmi aminteam de poemul în proză al lui Alecu Russo „Cântarea României”, care în Basarabia nu se asociază cu numele unui festival de pe timpul lui Ceaușescu.

Iată cum scrie despre plecarea din Ardeal, în 1916: „Am sorbit c-o lacomă privire de om ce moare munții și văile tale, palatele și colibele tale, o, Patrie (…) Și ochii și inima îmi rămăseseră în pământul țării, și în vagon, în locul meu, se clătina un mort”.

Ce înseamnă „acasă” simte la reîntoarcerea din noaptea haosului slav: acasă este „neclintirea din loc, în mijlocul prăbușirilor din lume. Sărut pământul sfânt al țării, cald de sânge și sărat de lacrimi, pământul cel mai uitat de dreptate”. Era înainte de 1 decembrie. Totuși, „cu sufletul ușurat și plin de cântec trec încet pe caldarâmul străzilor. Cât de adânc simte sufletul meu că totul este românesc în jur de mine și cât mă face de fericit această conștiință”.

Am călătorit prin Rusia, până la Kazan, iar din 1989 am călătorit prin România și am simțit diferența: într-adevăr există o legătură mistică între om și pământul patriei sale, „râul, ramul”.

Nina Negru

 

 

 

The following two tabs change content below.