România, pământ al basarabenilor

 

Pentru basarabeni România e un pământ al făgăduinţei. Dacă în povestirile moldovenilor care au trăit în interbelic ea rămânea doar un vis de tinereţe (frumos dar ireversibil), pentru contemporanii noştri mai tineri ea a devenit o şansă de a păşi, concomitent, în istorie şi modernitate, într-un spaţiu protejat al fiinţei naţionale şi, în acelaşi timp, într-o lume deschisă.

Regretatul scriitor Serafim Saka povestea cum, într-o discuţie cu prietenul său Petre Stoica, îi spunea acestuia că basarabenii sunt foarte fericiţi. Mai fericiţi decât voi, bucureştenii, zicea. Cum aşa, se mira scriitorul de la Bucureşti, voi aveţi atâtea probleme, vă sufocă trecutul sovietic, vă zbateţi fără ieşire între istorii false şi false înţelegeri ale prezentului. Foarte simplu, răspundea Saka: noi, basarabenii, când ne simţim prost de tot, venim la Bucureşti (Iaşi, Cluj, Braşov) şi aici ne simţim fericiţi. Voi, bucureştenii, când vă este rău de tot, unde vă duceţi?

Am supravieţuit ca neam doar datorită existenţei unui spaţiu ce a păstrat şi pentru noi limba şi datina. În consecinţă, Basarabia e mult mai românizată decât înţelege Dodon. (P)rezidentura rusă e în derută: ar vrea să învinuiască România pentru întruniri şi serbări prilejuite de Centenar, dar „invazia” basarabenilor în Ţară e mai evidentă. Nu doar câţiva deputaţi socialişti au cetăţenie românească, nu doar unii membri ai guvernului, ci şi responsabili de ideologie şi cultură din aparatul prezidenţial sunt şcoliţi în România sau din cărţi româneşti. Nicio instituţie, nicio localitate nu poate fi ştearsă de pe harta românităţii.

Dar anul Centenarului e şi anul parlamentarelor. Iar unionismul – nota bene! – nu e un instrument de aburcare a cuiva în parlament. Obiectivele naţionale sunt prea sensibile ca să fie terfelite, de-a valma cu ambiţiile veleitarilor, în bătălii electorale. Ele transgresează principiile democratice şi pluraliste ale politicului.

Să desenezi tabloul unionismului după configuraţia Parlamentului e greşit în fond. Unionişti trebuie să existe în toate straturile sociale şi în toate formaţiunile politice (conservatoare sau liberale, socialiste sau monarhiste, naţionaliste sau cosmopolite). Discuţia despre unionism, în consecinţă, nu trebuie monopolizată. Spre deosebire de bătăliile politice, pentru privilegiul unora în defavoarea altora, Unirea se va face pentru toţi.

Cea mai mare diversiune împotriva Unirii nu a fost compromiterea unor lideri slabi de înger, ci împărţirea maselor unioniste în tabere. Nu în grupuri reunite pe criterii sociale, ideologice, profesionale, ci în tabere beligerante! Astfel încât unele şi aceleaşi persoane erau considerate de unii unionişti un fel de idoli, iar de alţi unionişti – trădători. Mai mult, mase de oameni (cu aspiraţii unioniste), cu relaţii de prietenie şi frăţie, deveneau duşmani de moarte doar din motivul că se închinau unor idoli diferiţi (care pentru alţii erau, respectiv, demoni).

Ce face unionistul basarabean (care este un tip inteligent), trecut prin bătălii fratricide (dirijate din umbră de „patrioţi” intransigenţi, de „prieteni” şi „binevoitori”)? El salută orice manifestare de românism (fără invidie că n-a organizat-o el, fără suspiciunea că ar fi făcută din interes, fără rezerve că s-ar fi putut face şi altfel). Şi priveşte cu condescendenţă jocul electoral al partidelor unioniste, care iată că nici de data asta nu se pot uni, dar care îi râvnesc votul, fiind siguri că el va alege, invariabil, partidele declarat „unioniste”.

Lupta politică, cea care de fiecare dată a avut ca scop lupta pentru debarcarea unei guvernări compromise şi instalarea alteia (cu program alternativ), e altceva decât mişcarea pentru unitatea naţională. Unioniştii prin chiar semnificaţia acestui cuvânt nu ar trebui să fie dezbinaţi de dragul aburcării cuiva în fotolii guvernamentale.

Un distins profesor, întrebat în toiul unei campanii electorale: „Dumneavoastră sunteţi pentru Unire?” (voind să zică, de fapt: veţi vota pentru candidatul nostru, „unionist” pursânge?), a răspuns dezarmant de simplu: „E vorba cumva de un referendum pentru Unire şi eu nu am auzit?”. Eu zic să nu confundăm un ideal (sau o soluţie pragmatică şi concretă, cum ar fi un referendum pentru Unire) cu susţinerea unui om pentru o funcţie, fie şi foarte înaltă. Iar dacă, între timp, „candidatul unionist” s-a prăbuşit lamentabil (şi vai, nici măcar nu e primul!), asta nu ar trebui să însemne şi prăbuşirea idealului.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu