„Rolul Aniței Nandriș a fost pentru mine un dar foarte bogat”

1Interviu cu actrița Rodica Mandache, București

– Stimată doamnă Rodica Mandache, cum a apărut rolul Aniței Nandriș în biografia Dvs. artistică?

A venit pe neașteptate, ca toate lucrurile frumoase, miraculoase. A fost ca un dar, nu mi-am imaginat vreodată că aș putea să-l primesc. Eu știam cărțile Aniței Nandriș, i le citisem cu mai mulți ani în urmă. Și studenților mei de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București le-am dat să citească mărturisirile Aniței Nandriș, una dintre studentele actrițe a fost atât de impresionată încât a vrut să facă un monolog în baza acestui text, am ajutat-o să aleagă un fragment pentru monospectacolul pe care l-a și prezentat pe scenă.

Nu mi-am închipuit atunci că o să ajung și eu s-o joc pe Anița Nandriș într-un spectacol amplu care a fost lansat în noiembrie la Radio România Cultural. Am avut noroc de o echipă generoasă la Teatrul Național Radiofonic din București, regizorul Petru Hadârcă m-a invitat și din prima secundă colegii mi-au spus că sunt foarte nimerită pentru acest rol. Am simțit un soi de responsabilitate și o nesiguranță întrebându-mă: „Oare am să pot să fiu măcar cum vor ei?”.

– Prin ce v-a cucerit bucovineanca Anița Nandriș, autoarea unor memorii tulburătoare despre viața deportaților în Siberia?

Anița Nandriș e din categoria oameni care prin faptele lor îl fac pe Dumnezeu să ne ierte și să mergem mai departe. După ce a avut o experiență totală, atât de cumplită, Anița e un înger trimis pe Pământ. M-a atras ca destin uman și ca luptătoare, m-a fascinat prin puritatea ei. După acele lucruri îngrozitoare care i s-au întâmplat, sufletul ei n-a fost atacat deloc, a rămas curat, luminos. Amintirile Aniței sunt de o forță zguduitoare, e ca și cum i-ai citi pe Thomas Mann sau Dostoievski.

Rolul Aniței e o binecuvântare pentru mine ca actriță. E un rol mare, uriaș. E ca atunci când a trebuit să joc în „Demonii” de Dostoievski.

Anul acesta am mai primit două roluri extraordinare, în piesa „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams în regia lui Dinu Cernescu și într-un spectacol după „Titanic vals” de Tudor Mușatescu în regia lui Alexandru Dabija, ambele sunt montate la Teatrul „Odeon” din București. Când o actriță la vârstă mea primește atâtea roluri înseamnă că e o norocoasă, că Dumnezeu o iubește. De obicei, actorii de vârsta mea nu sunt căutați, nu mai are nimeni nevoie de ei.

– Cum ați găsit vocea Aniței Nandriș, tonalitatea, notele de autenticitate?

Înainte de înregistrare, am ascultat și un CD cu vocea ei adevărată, dar să știți că astfel de audiții nu te ajută foarte mult. E ca și cum ai asculta un concert, o sonată. Adevărata voce a personajului a venit firesc, din interior, nici n-am avut prea mult timp s-o caut. Mă și miram că venise, eram vie, simțeam că sunt de acolo, din lumea eroinei. E și meritul oamenilor cu care am lucrat, s-au adunat energiile lor, au fost foarte atenți cu mine.

M-a ajutat mult regizorul, basarabeanul Petru Hadârcă, el are o altă perspectivă asupra lucrurilor decât o am eu la București. E născut pe alt pământ, are o înțelegere aparte a dramei Aniței Nandriș, de fiecare dată, mă conducea spre ceva foarte curat, foarte pur. Eu nu am caracteristicile Aniței, sunt altfel, dar m-am întâlnit cu ea în candoarea pe care mi-am păstrat-o la anii mei, ne-am întâlnit în dragostea pentru viață și pentru oameni. Invitația lui Petru Hadârcă de a face acest rol e pentru mine un cadou foarte, foarte bogat.

– Ce episod din mărturisirile Aniței vi s-a întipărit în memorie?

Țin minte tot. Dar m-a uluit felul de a descrie cum trecea cu trenul pe lângă satul ei Mahala, de lângă Cernăuți, și nu putea să coboare. Era atâta lume care rămăsese în sat, erau acolo atâția oameni fericiți, iar ei i se luase dreptul de a trăi în satul natal, cu toate că nu avea nicio vină. Și eforturile de supraviețuire din Siberia ne arată natura eroică a Aniței.

– Ce impact are spectacolul radiofonic asupra ascultătorilor? Anița v-a influențat și pe Dvs.?

E greu să te influențeze cineva care e atât de sus. Trăim o viață atât de meschină, măruntă. Dar nu pot să zic că nu m-a influențat Anița. După acest rol, am dorit să fiu mai bună, să privesc lumea cu ochi mai curați, să mă bucur că vine dimineața, că avem parte de zile cu soare. Așa se întâmplă când dai de ceva foarte tragic.

Mă bucur că s-a făcut dramatizarea după memoriile Aniței Nandriș, e o întâlnire cu un destin uman de excepție, o întâlnire necesară mai ales în vremurile noastre, când oamenii nu au nici credință, nici bucurii, nici știință existențială. Ascultând istorisirea Aniței, cu siguranță, se întâmplă ceva cu fiecare dintre noi, cu sufletul nostru, cu mintea noastră, în încercarea de a-ți mai domoli păcatele.

– Ce amintiri vă leagă de Chișinău?

În copilărie, mama îmi povestea multe despre Chișinău, ea avea acolo un restaurant și câteva magazine în perioada interbelică. Mama îmi povestea cât de frumos era Chișinăul, cu bulevarde drepte, cu clădiri și case care semănau cu cele de la Iasnaia Poliana, îmi spunea cât de mulți pomi erau la Chișinău, ce plăcinte bune și așa mai departe. Imediat după revoluție, am fost la Chișinău și nu am găsit nimic din cele povestite de mama, am văzut un oraș mohorât, neinteresant.

Dar acum patru ani, am venit la Chișinău cu spectacolul lui Alexandru Dabija „Pyramus & Thisbe” după Shakespeare, jucat în cadrul Bienalei TEI, și am recunoscut orașul despre care îmi vorbea mama. Nu știu cum s-a întâmplat minunea, pesemne că au fost reparate străzile și văruiți copacii și înfrumusețate parcurile. Da, acum Chișinăul mi-a părut ca în povestirile mamei.

– Ce mesaj ați avea pentru basarabeni în preajma sărbătorilor de iarnă?

Sunt legată prin părinții mei de Basarabia, ei au adorat locurile acestea, toate poveștile copilăriei mele erau semănate cu denumiri, precum Chișinău și Cernăuți. Și pe urmă, eu fiind din Iași, nu am cum să nu fiu îndrăgostită de Basarabia.

The following two tabs change content below.