Rezistenţa // Independenţa: eroi falşi, eroi adevăraţi

„Armata din pădure” a fost cea mai numeroasă şi cea mai longevivă formaţiune de rezistenţă armată din Basarabia postbelică

Ca să-şi accentueze o anumită motivaţie statală, ţara aceasta pe nume Republica Moldova, care în ultimul timp devine tot mai contestată, îşi etalează diverse personaje cu importanţă inventată – semnatari sau „apărători” ai Independenţei, vechi sau noi veterani, deputaţi şi miniştri… Puţini însă dintre aceştia îşi merită soclul. Scutul valoric al pământului basarabean l-au creat alţii, mai adecvaţi spiritului românesc, mai viteji pe câmpul de bătălie…

mormant

Mormântul ofiţerului securist sovietic, Leonid Şevcenko, în parcul central din Străşeni, instalat aici în aprilie 1951

 

La o margine a aleii centrale din Parcul orăşenesc al Străşenilor se remarcă un mormânt de pe timpurile sovietice, cu o lespede de piatră în loc de moviliţă şi steluţă în loc de cruce. Retras puţin după statuia consacrată combatanţilor căzuţi în războiul de la Nistru, mormântul se impune totuşi prin gardul său masiv de metal – unica îngrăditură izolată în tot parcul. Abia de se întrezăresc pe acea piatră nişte litere ruseşti acoperite cu frunzişul şi gunoiul aduse de vânt: „Locotenent inferior Şevcenko L. P. 1925 – 1951”.

Mormânt rătăcit prin istorie

Pe timpuri, în faţa mormântului cu pricina, militarii depuneau jurământul de „credinţă patriei”, pe muzici străine gen „Deni pobedî” sau „Gospoda ofiţerî”. La sărbători, populaţia organizată de ştabii regimului a tot inundat cu flori mormântul celui care cică a fost „erou răpus de glonţul banditesc”.

Din anul 1951 încoace, numele Şevcenko l-a purtat una din străzile centrale din Străşeni. Aceasta pornea din faţa primăriei, trecând peste podul mare spre vechea scoală. Pe peretele casei nr. 1 a acestei străzi era instalată o placă comemorativă ce relata succint „destinul eroic” al dispărutului. În şcolile din raion, echipe de elevi, de octombrei, pionieri sau comsomolişti trebuia să poarte obligatoriu numele Şevcenko. Iar în colectivele de muncă, în şcoli sau instituţiile raionale activau „colţişoare” muzeistice ale „luptătorului”.

Dar cine a fost în realitate acest Şevcenko, gorificat pe timpurile sovietice, dar neîncăput în vreun cimitir, unde ar urma să i se facă obişnuita înhumare păgână? Şi care este „mâna banditească” ce a pus capăt zilelor acestui ofiţer?

„Bandiţii” la sovietici erau de fapt eroii noştri

Pe la începutul anilor ”50 ai secolului trecut codrii Basarabiei s-au răzvrătit iar. Atrocităţile regimului sovietic de ocupaţie, cu teroare şi foamete organizată, cu deportări abuzive şi deznaţionalizare, cu alte forme de genocid – i-au determinat pe mai mulţi neînfricaţi ai vremii să pună mâna pe arme şi să iasă la luptă deschisă împotriva statului criminal. Astfel, la îngemănarea codrilor Străşenilor, Orheiului şi Călăraşilor, s-a constituit un detaşament de partizani antisovietici care au jurat să elibereze pământul străbun de cizma bolşevică. Documentele de arhivă ale Securităţii, secretizate zeci de ani la rând, atestă mişcarea de rezistenţă în cauză ca pe o „organizaţie politică teroristă şi contrarevoluţionară”. Adică până şi structurile de stat recunoşteau aici: nu un „grup”, nu un „detaşament”, ci o întreagă „organizaţie” conspirativă, fapt ce vorbeşte despre amploarea populară a mişcării de rezistenţă din acel loc.

Cu mult greu, pe parcursul unor ani, Securitatea a reuşit să identifice vreo sută de persoane care făceau parte din ea sau susţineau activ această organizaţie. Un grup de luptători, 10-15 la număr, cei care nu puteau să se impună deschis în diversele munci „socialiste” de atunci, activau în profundă conspiraţie, pornind cu arma în mâini direct din codru. Aveau mai multe baze de dislocare, echipate şi înzestrate cu necesarul logistic: armament, staţii de radio etc. Bazele de partizani se situau în pădurile învecinate cu satele Recea, Ţigăneşti, Găleşti sau Voinova, denumite Larga, Lopatna şi Huidoc. De aici, probabil, vine denumirea organizaţiei clandestine în cauză, „Armata din pădure”, cunoscută şi purtată din gură în gură prescurtat: „Armata” sau „Armata noastră”.

În fiecare localitate existau grupuri profund clandestine ale Armatei. Combatanţii, în marea majoritate ţărani simpli neîmpăcaţi cu cizma străină, îşi ţineau armele ascunse. Urmau să se alinieze în unităţi de luptă sub un comandament unic, odată cu începerea războiului dintre America şi Anglia, pe de o parte, şi URSS, pe de altă parte. Americanii şi englezii erau aşteptaţi drept salvatori în Basarabia.

Răzbunătorii au băgat frica în ocupanţi şi slugile lor

„Armata din pădure” a fost cea mai numeroasă şi cea mai longevivă formaţiune de rezistenţă armată din Basarabia postbelică. A activat simţitor timp de zece ani, din 1944 până în 1954, unele derivate ale ei dând de ştire prin zona Recea-Zubreşti-Găleşti-Tătăreşti până la începutul anilor şaizeci.

Jurământul ostaşilor „Armatei” suna scurt de tot: „Eu, …, intru în lupta pentru alungarea bolşevicilor. Trăiască Basarabia română!”. Printre formele principale de luptă figura pedepsirea activiştilor de stat, de partid şi comsomolişti pentru teroarea ce o semănaseră în rândul populaţiei din zonă, în special pentru deportările abuzive ale gospodarilor din sate. Astfel, la 28 februarie 1950, o echipă de luptă formată din Scridon (Spiridon) Magari, Fănase Magari, Nicolae Cheptene – toţi din Recea, Gavril Andronache din Zubreşti, Gavril Botnaru din Grebleşti şi Gheorghe Focşa din Tătăreşti l-au executat prin împuşcare pe Vasile Cheptene, fost primar sovietic la Recea, care a ticluit listele şi a trimis în Siberia oameni nevinovaţi – femei, bătrâni, copii.

Aceeaşi soartă urma să şi-o afle şi primarii daţi cu străinul din celelalte sate. Însă, peste o lună şi ceva, în zorii zilei de 23 aprilie, „Armata” a fost atacată prin surprindere de un detaşament numeros al Securităţii. Confruntarea s-a produs pe câmpul dintre satele Grebleşti şi Chirianca şi s-a soldat cu moartea eroică a lui Nicolae Cheptene şi capturarea lui Spiridon Magari. Ceilalţi combatanţi au reuşit să iasă vii şi nevătămaţi din acea încăierare, continuând lupta pe care şi-au propus-o, doar schimbându-şi uşor tactica.

capitan

Fănase Magari, unul dintre conducătorii Organizaţiei de rezistenţă armată antisovietică „Armata din Pădure”. Portret de familie (retuşat) din anii 30 ai secolului trecut

 

Pe parcursul anului 1950, „Armata din pădure” a întreprins mai multe acţiuni în forţă contra regimului sovietic. Au avertizat şi au pedepsit prin pedeapsă corporală câţiva activişti de partid şi comsomolişti pentru că-şi băteau joc de oameni. Au dat foc la hambare şi depozite de nutreţuri colhoznice, acolo unde acestea erau confiscate de la oamenii trimişi în Siberia. Au atacat spre a se asigura cu cele necesare mai multe puncte comerciale de stat şi au împărţit bunuri printre nevoiaşi.

arma

Una din armele uşoare din dotarea luptătorilor Armatei din Pădure. Confiscată la 7 aprilie 1951 de la Filip Magari, capturat

Atunci când colhoznicii erau obligaţi să lucreze fără a li se plăti, oamenii „din pădure” făceau dreptate, prin convorbiri „principiale” cu preşedinţii de colhoz etc. Iarna însă pădurile Basarabiei sunt mai expuse, mai vizibile şi aproape contraindicate vieţii de partizan. Astfel, pe timpul rece al anului, până la un nou sezon de luptă, combatanţii antisovietici se mutau la casele conspirative. Mai mulţi gospodari sau mănăstirile din zonă puneau la dispoziţia ilegaliştilor locuri de trai pentru iarnă. Prin aceasta, mişcarea de rezistenţă antisovietică îşi accentua caracterul său popular. În acelaşi timp, Securitatea căuta mereu urma „oamenilor din pădure”…

donica

Lisaveta Donică, membru (om de legătură) al organizaţiei „Armata din Pădure”

 

Bătălia de noapte la casa conspirativă a Lisavetei Donică

În ziua de 6 aprilie 1951, Gavril Andronache, Fănase Magari şi Filip Magari, intrat de curând în organizaţie şi devenind unul dintre cei mai activi luptători, s-au adunat la casa conspirativă a Lisavetei Donică din Recea. Bănuită de legătură cu partizanii, gospodăria acesteia fusese pusă sub ochiul de veghe al Securităţii. Astfel, până să înnopteze, un grup de cincisprezece securişti înarmaţi până-n dinţi, inclusiv cu cinci arme automat şi cu câini de luptă, au înconjurat casa. În fruntea grupului se afla însuşi polcovnicul (colonelul) Jeglov, şeful unui departament al Ministerului Securităţii din „RSSM”, venit special din Moscova „pentru a stârpi banditismul românesc”.

Cei trei bravi luptători basarabeni având doar arme personale uşoare (carabine cu ţeava retezată), susţinuţi de gospodina casei, Lisaveta, şi fiul acesteia de 18 ani, Dumitru, toată noaptea au ţinut piept unui foc infernal lansat de securiştii din afară. În această confruntare sângeroasă, Gavril Andronache a fost rănit la picior, însă a reuşit să se retragă şi să se facă nevăzut pe sub ploaia de gloanţe, împreună cu Fănase Magari. Iar securiştii s-au ales cu un mort şi doi răniţi, inclusiv colonelul Jeglov. Acest mort era tocmai locotenentul inferior de securitate Leonid Şevcenko, sosit pe turela tancului din regiunea Saratov, Rusia, ca să tragă în fraţii şi feciorii noştri.

casa conspirativa

Casa conspirativă a Lisavetei Donică din Recea, cu urmele bătăliei recente

Încotro mergem? Eroii noştri – fără morminte, iar ocupanţii – la loc de frunte până astăzi!

În lupta inegală, Filip Magari, Lizaveta Donică şi fiul ei, Dumitru, au căzut în mâinile atacatorilor. Au fost mai întâi torturaţi cu cruzime între pereţii Securităţii, apoi judecaţi de un tribunal militar la cele mai grele pedepse în puşcăria sovietică. Armata din Pădure însă n-a depus armele, dimpotrivă, în cadrul ei s-au înregimentat noi luptători. Pe lângă Efimia, soţia lui Gavril Botnari din Grebleşti, care s-a mutat definitiv în pădure, împărţind aceeaşi cauză cu omul ei de viaţă, în lupta continuă cu ocupanţii sovietici s-au mai înrolat Mina Cogan din Grebleşti, Sergiu Voinovan din Zubreşti, Ion Gălescu din Găleşti, Mihai Ninică din Teleşeu şi alţi neînfricaţi ai vremii. Aceştia şi camarazii lor din satele din jur au înfruntat trupele regulate sovietice încă vreo câţiva ani la rând, în diverse ciocniri sângeroase.

La 27 septembrie 1951, într-o ambuscadă, a căzut cu arma în mâini, ciuruit, Fănase Magari. Cadavrul acestuia a fost batjocorit de toată gloata securistă şi aruncat într-o groapă cu var la Străşeni, astăzi necunoscută. Nu este cunoscut nici locul de înhumare a lui Gavril Andronache, care, împreună cu camarazii săi, la 18 august 1953, a ţinut piept unui atac al trupelor speciale securiste la marginea Zubreştilor. Arhivele spun că în corpul lui Andronache medicii legişti au numărat peste şapte penetrări de gloanţe, cu toate acestea eroul a mai sfidat duşmanul cu privirea sa dispreţuitoare încă vreo zece ore. Despre mormântul lui Nicolae Cheptene se ştie doar că s-ar afla la o margine a cimitirului din Oneşti. Ultima luptă, după care au căzut şi ei în mâinile securiştilor, au dat-o în august 1954 Gavril şi Efimia Botnari, Mina Cogan şi Mihai Ninică. Cu puţin timp înainte, fuseseră capturaţi Ion Gălescu şi Sergiu Voinovan. Pe lângă aceştia, organele de securitate au mai arestat câteva zeci de ilegalişti din organizaţia antisovietică de rezistenţă „Armata din Pădure”, toţi fiind trimişi, pe durată lungă, în gulag.

Incontestabil, numele acestor eroi urmează a fi scrise cu litere de aur în şirul martirilor neamului românesc. Se impune a li se înălţa măreţe monumente sau măcar a li se identifica locurile de înhumare… Dar uite că, printre arborii parcurilor, la margini de alei basarabene sau lângă monumentul „combatanţilor” din parcul Străşenilor până astăzi mai dăinuie steluţa ucigătoare…

Gheorghe MÂRZENCU