„Rezistenţa antirusească în Basarabia nu poate fi contestată de nimeni”

Interviu cu Ion Varta, doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

 

–      Stimate dle profesor, manifestările naţionale din secolul al XIX-lea sunt o mişcare naţională autentică sau nişte acţiuni disparate în timp?

Trebuie să recunoaştem că rezistenţa românilor basarabeni faţă de politicile de deznaţionalizare şi asimilare promovate de autorităţile imperiale ruse de ocupaţie n-a luat forma unei mişcări naţionale, în forma clasică, cu un program coerent revendicativ, cu o elită politică motivată şi bine închegată. Cu toate acestea, nu poate fi contestată de nimeni. Ea s-a manifestat de-a lungul întregii perioade de ocupaţie, uneori, chiar de o manieră admirabilă.

Să ne referim, bunăoară, chiar la debutul acestor manifestări de rezistenţă. După cum bine se ştie, primul şi unicul guvernator civil al Basarabiei de origine română, Scarlat Sturdza, şi-a părăsit postul, după un an de activitate, fiind înlocuit de generalul Ivan Harting, guvernatorul militar al provinciei anexate, aprig şi zelos adept al transformării acesteia într-o obişnuită gubernie rusească. Politicile promovate de acesta s-au ciocnit de o rezistenţă dârză din partea partidei naţionale boiereşti care, până la urmă, a repurtat o victorie categorică, obţinând demiterea de către împărat a neobositului rusificator. Demersurile colective cu caracter revendicativ, semnate de cei mai importanţi boieri din ţinut, către Consiliul de Stat, guvern, împăratul Alexandru I au avut efectul scontat. Harting a fost destituit, iar împăratul s-a văzut nevoit să-şi asume angajamentul personal, în mod public, faţă de locuitorii Basarabiei, prin emiterea manifestului său de la 1 aprilie 1816, garantându-le acestora conservarea drepturilor, privilegiilor, tradiţiilor şi obiceiurilor, inclusiv dreptul utilizării limbii române în administraţie, justiţie, biserică, învăţământ, evident, în paralel cu cea rusă. Mai mult, peste doi ani, Alexandru I a găsit de cuviinţă să vină la Chişinău ca aici, la faţa locului, să-şi legifereze promisiunile prin sancţionarea Regulamentului privind regiunea Basarabiei (un fel de constituţie locală) care conserva statutul autonom al Basarabiei, cu multiple drepturi şi privilegii pentru populaţia majoritară românească.

E adevărat că regimul special, consfinţit la 1818, a funcţionat doar timp de zece ani. La 29 februarie 1828, la doi ani şi câteva luni după moartea împăratului Alexandru I, fratele acestuia, Nikolai I, a decis suprimarea autonomiei Basarabiei. De data aceasta, n-a urmat o reacţie la fel de viguroasă din partea partidei naţionale ca în anii precedenţi, dar, oricum, rezistenţa nobilimii faţă de politicile asimilatoare a persistat şi de-a lungul deceniilor următoare.

Dreptul de a utiliza limba română în administraţie, în instruirea copiilor, în oficierea serviciului divin continuă să rămână cele mai importante pledoarii revendicative ale partidei naţionale boiereşti. Dar cea mai dârză şi consecventă rezistenţă din partea acesteia a fost cea faţă de nenumăratele tentative întreprinse de autorităţile imperiale de a suprima funcţionarea legislaţiei locale şi substituirea acesteia cu cea rusească. Pe această direcţie mobilizarea nobilimii basarabene a fost, timp de mai multe decenii, admirabilă, reuşind de fiecare dată să anihileze noi şi noi scenarii de lichidare a legilor autohtone.

–      Trebuie să nu uităm aici şi de interesul pe care îl urmăreau boierii basarabeni pentru a-şi păstra vechile privilegii…

Evident, ei au făcut-o nu numai dintr-un sentiment patriotic sau altruist, ci pentru a-şi apăra drepturile şi privilegiile de castă pe care le vedeau ameninţate de politicile ruseşti. Oricum, şi acest bastion se va prăbuşi la începutul anilor 70 ai secolului al XIX-lea.

–      Ce atitudine au adoptat celelalte categorii sociale în faţa campaniei de rusificare?

În primul rând, trebuie să relăvăm rolul clerului ortodox care a demonstrat o rezistenţă tenace în faţa politicilor de rusificare a bisericii străbune. În majoritatea covârşitoare a localităţilor cu populaţie românească, de-a lungul celor 106 ani de ocupaţie străină, aproape neîntrerupt, serviciul divin a fost oficiat în limba română. Mărturii ale unei atare rezistenţe dârze ne servesc şi registrele mitricale ale multor biserici din Basarabia, care, până pe la începutul anilor 80 ai secolului al XIX-lea, continuau să fie completate în limba română, în pofida nenumăratelor somări din partea autorităţilor ecleziastice superioare de a utiliza limba rusă.

–      Şi ţăranii… Mişcările sociale ale acestora au avut oare caracter naţional?

Absolut. Istoriografia sovietică a interpretat manifestările de revoltă ale ţărănimii basarabene prin prisma principiului marxist al luptei de clasă. În realitate, sunt o mulţime de mărturii documentare care demonstrează că manifestările de revoltă ale ţăranilor basarabeni au avut o conotaţie anticolonială. Formele de rezistenţă la care a recurs această categorie socială faţă de regimul de ocupaţie, chiar dacă n-au avut un caracter organizat şi conştientizat până la capăt, au avut, pe alocuri, efecte decisive pentru conservarea identităţii naţionale româneşti a populaţiei majoritare din ţinut.

–      Ce i-a lipsit totuşi Basarabiei ca aceasta să dezvolte o mişcare naţională de amploarea celor din Polonia şi provinciile baltice?

Lipsa unei burghezii naţionale în teritoriul dintre Prut şi Nistru, cu interese pronunţate economice, şi-a lăsat amprenta asupra caracterului mişcării naţionale a românilor basarabeni. Burghezia naţională a constituit factorul coagulant al mişcărilor de emancipare naţională în „secolul naţionalităţilor”, adică, în secolul al XIX-lea.

Spre deosebire de popoarele baltice, care au fost încorporate integral în cadrul Imperiului Rus, Basarabia, răşluită abuziv, la 1812, de acelaşi imperiu, constituia doar o parte a Principatului Moldovei, care, era „grânarul” ţării, adică regiunea agricolă, cea mai slab dezvoltată din punct de vedere economic. Centrele economice mai dezvoltate au rămas în dreapta Prutului. Tot acolo au rămas cele mai importante centre culturale, ecleziastice, majoritatea oraşelor. Toate cele patru capitale ale Ţării Moldovei sunt în dreapta Prutului.

Un alt factor important care a avut un impact negativ asupra caracterului mişcării naţionale a românilor basarabeni a fost şi apartenenţa noastră la aceeaşi confesiune religioasă-creştin-ortodoxă ca şi statul care ne-a acaparat.

Această circumstanţă i-a permis, întrucâtva, puterii imperiale ruse să se impună, pe toate planurile, în Basarabia, ceva mai uşor, decât în aceleaşi provincii baltice sau în teritoriile poloneze. Aceste realităţi nu puteau să nu-şi lase amprenta asupra manifestărilor naţionale româneşti în provincia înstrăinată.

Polonia, este adevărat, a suportat trei împărţiri consecutive între vecinii săi – Austria, Prusia şi Rusia –, dar nu trebuie să uităm că statul polonez, până la aceste împărţiri, a fost o mare putere europeană, care înregistrase şi anumite evoluţii sociale, inclusiv, constituirea unei robuste burghezii naţionale, care a avut rolul de liant al mişcării de emancipare naţională şi de unificare teritorială a poporului polonez.

–      Cum explicaţi faptul că în prima jumătate a secolului al XIX-lea  nobilimea basarabeană a revendicat manuale româneşti în şcoli, iar în a doua jumătate a aceluiaşi secol se înstrăinează complet de naţiunea sa.

Teza cu privire la înstrăinarea completă a nobilimii basarabene de valorile naţionale româneşti este una uşor eronată. E adevărat că, o bună parte a acesteia, într-adevăr s-a convertit la tradiţiile ruseşti, dar la fel de adevărat este şi faptul că o anumită categorie a fost angajată în mişcarea de emancipare naţională a românilor basarabeni până la victoria finală a acestei mişcări – realizarea Actului de reîntregire naţională de la 27 martie 1918.

În acest context, ar fi suficient să menţionăm că din cele cinci tentative de constituire a unor partide politice cu tentă naţională la începutul secolului XX două au constituit rodul eforturilor reprezentanţilor nobilimii naţionale româneşti. Cel mai redutabil proiect politic, lansat de boieri importanţi de origine română – Mihail Feodosiu, Mihail Razu, Paul Gore, Mihail Catacazi, Alexandru Aleinicov, Constantin Mimi, Iuliu Levinschi, Victor Catargi – a fost cel din 1911–1912 care avea drept scop constituirea unui partid politic naţional – Partidul Zemstvei. Formaţiunea ţintea preluarea puterii la nivel local şi promovarea unor politici favorabile populaţiei majoritare a Basarabiei, una din cele mai nedreptăţite din această gubernie.

–      Totodată, nu trebuie să uităm de generaţia care a făcut unirea, aceasta avea alte origini sociale…

Absolut. Intelectualitatea naţională românească, aproape inexistentă în primele decenii ale ocupaţiei imperiale ruse, către sfârşitul secolului al XIX-lea–începutul secolului al XX-lea, începe să se contureze, ca forţă socială, implicându-se tot mai mult în mişcarea naţională a românilor basarabeni, conferindu-i acesteia un caracter tot mai viguros, mai organizat.