Revoluţiile Twitter, ediţia a doua?

 

La interferenţa anilor (vorba vine: ca pe o interfaţă a vremurilor adunate-mpreună), s-au produs câteva revolte populare, aparent fără vreo legătură între ele. Poliţişti răniţi, oameni arestaţi – acesta e bilanţul primelor zile de protest din acest an în Tunisia. Adineauri „povestea de succes” a Primăverii Arabe, azi ţara se sufocă din cauza problemelor economice. Cel mai mult au de suferit tinerii, clasa de mijloc, oamenii săraci. Europa este îngrijorată: în lipsa şanselor, mulţi tineri sunt forţaţi să părăsească ţara (unii emigrează în Europa, alţii completează rândurile Statului Islamic).

Şi în Iran oamenii protestează energic din cauza declinului economic şi împotriva represiunilor politice. Revoltele au început în al doilea mare oraș al Iranului, Mashhad, şi s-au răspândit în zeci de urbe, inclusiv în Teheran. Cauzele? Guvernare ineficientă, economie în cădere, rată mare de șomaj, inflaţie, corupţie. Cei mai mulţi protestatari sunt cu venituri mici sau fără locuri de muncă. Tânăra generaţie, care reprezintă mai mult de jumătate din populaţia sub 30 de ani, este afectată cel mai rău. SUA şi UE s-au declarat solidari cu cei care vor schimbarea.

În Ucraina continuă „cruciada anticorupţie” (cum a numit-o presa franceză) a adepţilor lui Mihail Saakaşvili, care se opune valului de discreditare a idealurilor pentru care s-au sacrificat oamenii ce îşi doreau schimbarea. Se vorbeşte tot mai mult despre un „al treilea Maidan”.

Ce au în comun aceste proteste? Toate sunt legate de fenomenul care în dicţionarele politice era definit, acum opt-nouă ani, drept Revoluţia Twitter (rebeliune a tinerilor, coordonată pe reţelele de socializare). Noţiunea era ilustrată cu evenimentele din Republica Moldova din aprilie 2009; cu protestele postelectorale din Iran (2009 – 2010); cu revoluţia din Tunis (2010 – 2011) şi cu cea din Egipt (2011); cu Euromaidanul din Kiev (2013 – 2014).

Amintind, în treacăt, că aici noi eram primii (măcar o dată!), observăm câteva similitudini, chiar dacă evenimentele s-au produs pe trei continente diferite. Mai întâi, toate au fost revolte sociale şi politice, în care s-au implicat activ tinerii. Ei nu îşi mai vedeau viitorul sub regimuri totalitare, conservatoare, vetuste sub aspect economic şi politic; consecutiv – fără perspectivă. A doua trăsătură comună (ca o emblemă a schimbării) a fost utilizarea tehnologiilor moderne şi a reţelelor de socializare pentru a se organiza şi pentru a se solidariza. A treia trăsătură, care derivă cumva din prima, era că tinerii îşi exprimau nestăvilita dorinţă de a evada, de a emigra în cazul neaplicării reformelor.

Dar cea mai tristă calitate comună a acelor proteste a fost trădarea tinerilor de către politicienii care au fost aburcaţi în funcţii pe valul revoltelor. Dezamăgirea a fost atât de mare, încât protestele nu puteau să nu fie reluate. Tinerii din Ucraina, Iran, Tunisia sunt tot mai mult motivaţi să obţină schimbarea, ori să plece din ţară, în cazul în care nu se vor produce schimbări.

Republica Moldova lipseşte din ecuaţie, deşi premisele unei revolte sunt tot mai evidente: lipsa perspectivelor pentru tineri şi pentru populaţia activă (consecutiv: emigrarea cu tot cu familii, angajarea la munci peste hotare, în Europa, în Rusia, ori… mercenari în Donbass!); creşterea preţurilor şi lipsa unor programe sociale; mimarea reformelor, lipsa unui cadru juridic şi a unui mediu economic favorabil investiţiilor; concentrarea puterii în mâinile unui singur om şi închiderea perspectivelor şi a speranţelor.

Va reuşi guvernarea ameliorarea situaţiei (aplicând punctual reforme în defavoarea puterii autoritare)? Va reuşi opoziţia să folosească această stare de criză pentru debarcarea binomului actual şi impunerea unui parcurs democratic autentic? Se vor folosi de oportunitate forţele pro-ruse (din PSRM, PCRM, PN, PD etc.)?

Acum nu mai pare întâmplătoare numirea lui Vitalie Pârlog la funcţia de şef al SIS (în aprilie 2009, acesta dirija justiţia – sic! –, era coleg cu Igor Dodon în guvernul Greceanâi!). O fi venind el în funcţie ca să contracareze eventualele revolte (ori să apuce, la timpul oportun, prăjina, canalizând revoltele împotriva UE)? O fi fost numit ca să valorifice eficient profitul?

Or, se ştie că problema unei revoluţii nu e cine provoacă, cine începe sau cine participă, ci, mai ales: cine profită?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)