Revoluția culturală à la turque

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Evenimentele din Turcia au lăsat în umbră chiar și atentatul de săptămâna trecută de la Nisa, confirmând ceva ce știam de mult: Erdogan este un politician autoritar și paranoic care va face orice ca să rămână la putere; democrația e azi tot mai mult la cheremul populiștilor, inclusiv în țările cu tradiții democratice.

Ceea ce s-a întâmplat la Istanbul și Ankara, dar mai ales ceea ce a urmat puciului e un episod semnificativ pentru criza prin care trece democrația în țările dezvoltate. Lovită de propriile ei arme, în primul rând de libera circulație a informației, democrația crapă în special acolo unde este mai mare decalajul între segmentele înstărite, cultivate, liber-cugetătoare ale societății și segmentele sale paupere, necultivate și, prin urmare, dependente de vulgatele demagogilor. Vulgate pe care mass-media și internetul le îmbrățișează și le răspândesc cu o mult mai mare plăcere decât adevărul, de regulă, anost, banal, impopular, neatractiv și nespectaculos.

Totuși, nici tentativa de lovitură de stat (trucată, provocată deliberat ori autentică – deocamdată nu se știe), nici represaliile asimetrice, cum ar zice Putin, ale regimului de la Ankara nu pot fi rupte de contextul local, acestea fiind și un episod din istoria creșterii și descreșterii lui Erdogan însuși, ca alfa-lider al națiunii. Mai exact, culminația acestei istorii.

Cunoscătorii realităților politice turcești presupun că demisiile și arestările în lanț, dublate de amenințarea reintroducerii pedepsei cu moartea pentru complotiști (de fapt, pentru dușmanii reali sau imaginari ai regimului, de azi și de mâine) și de cererea agresivă de extrădare a celui care ar fi inspirat conjurația, adresată în termeni aproape ultimativi guvernului american se înscriu într-un plan mai vechi de răzbunare, clocit de președintele turc după evenimentele din 2013.

2013 a fost un an fierbinte în istoria recentă a Turciei. În luna mai, aveau loc protestele antiguvernamentale din parcul Gezi (Istanbul), iar în decembrie poliția îi aresta pe cei implicați într-un imens scandal de corupție legat de importul ilegal al gazului iranian, aflat pe atunci sub embargo internațional. Printre cei arestați figurau mulți colaboratori și amici ai lui Erdogan, câțiva membri ai partidului său, unii fiind chiar miniștri în exercițiu.

Procurorii și judecătorii și-au făcut și ei datoria, acuzându-i și condamnându-i pe vinovați, chiar dacă, între timp, guvernul a și început să-i persecute. Războiul dintre justiție și Partidul Dreptății și Dezvoltării (sic!), condus de Erdogan, s-a soldat însă nu numai cu arestări, demisii și procese răsunătoare, ci și cu victime reale (câteva suiciduri suspecte). Mai mult, cineva a furnizat presei înregistrări video și audio compromițătoare, în care figurau premierul Erdogan și rudele sale. Scandalul nu a afectat, sub nicio formă, șansele lui Erdogan de a fi ales președinte al Turciei în 2014, adică la numai câteva luni după dezvăluiri și declanșarea crizei guvernamentale!

Politician iscusit, cu faimă de excelent administrator (ONU îi decerna primarului Erdogan al Istanbulului chiar și un premiu, UN-Habitat, pentru ameliorarea semnificativă a condițiilor de trai în fosta capitală imperială), actualul președinte turc este popular printre concetățenii săi. O popularitate, în mare parte, explicabilă, date fiind reformele în sănătate și învățământ, creșterea economică, construcția de drumuri și de universități, modificarea legislației în favoarea angajaților și alte schimbări în bine.

Mai important s-a dovedit însă pentru alegătorul lui Erdogan faptul că Turcia redevine, din spusele acestuia, ceea ce a fost cândva Imperiul Otoman: o putere continentală. Ca și Putin în Rusia, președintele turc a înțeles necesitatea acestei iluzii care compensează, psihologic, insuccesul celor mulți prin succesul întregii țări. Totodată, Erdogan a întrezărit un avantaj chiar și în radicalizarea islamului în Orientul Apropiat, adoptând o politică de reislamizare parțială a societății și canalizând, astfel, resentimentul fundamentalist apatrid într-un sentiment patriotic și o idee națională. Politică primejdioasă, de fachir, întrucât energia negativă, stihială pe care o emană fundamentalismul este imposibil de controlat.

Pe un fundal și așa destul de dramatic și controversat (eșecurile în Siria, atentatele teroriste din țară, conflictul tot mai pronunțat cu minoritatea kurdă, vag contrabalansate de acordul cu UE privind refugiații și aderarea), Erdogan a mai făcut, în noaptea puciului, o mișcare abilă, asigurându-și susținerea populară și reconvertind toate ratările sale din ultima perioadă într-o strălucită victorie.

Ce va face însă atunci când același cetățean loial, care îi decapitează acum pe soldați la chemarea președintelui, va înțelege că acesta este un politician populist ghidat mai curând de pofta de putere și mania persecuției decât de idei naționale și grija pentru popor? Ce va face când va pricepe că a fost unealta acestui politician? Judecând după amploarea „revoluției culturale” pe care a început-o Erdogan, momentul revelației nu este departe.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)