Revigorarea dezbaterilor identitare

ARGUMENT // Despre unele dintre efectele terapiei de şoc sau 70 de ani şi o lună de la ocupaţia sovietică

Începând cu 24 iunie curent, când preşedintele interimar Mihai Ghimpu a decretat ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, discuţiile privind chestiunea identitară a cetăţenilor moldoveni au cunoscut o revigorare fără precedent. Toate sursele media au devenit brusc interesate de subiect, contribuind decisiv la scoaterea de la naftalină a unor tematici care până nu de mult au fost considerate în cel mai rău caz dăunătoare şi în cel mai bun caz lipsite de importanţă. Putem considera această constatare drept încă o dovadă a faptului că în prezent, schimbările cele mai importante de ordin social şi cultural de la noi sunt generate de sus în jos. A fost nevoie de un decret prezidenţial emis în ajunul comemorării a 70 de ani de la Raptul Basarabiei (termen uzual în istoriografie), pentru ca oameni marginalizaţi până nu de mult să apară în spaţiul media moldovenesc drept purtători de mesaj şi generatori de intrigă.

Brusc, toate televiziunile au devenit atente la ideile unor istorici, oameni de cultură sau de ştiinţă, poate-poate aceştia vor emite câteva idei mai incitante pentru a creşte rating-ul. Chiar şi aşa, important rămâne faptul în sine că interesul public a fost reînviat de rând cu interesul mass-mediei. Trebuie să ne raportăm la toate acestea ca la nişte schimbări pozitive, capabile să pună bazele unor dezbateri mai serioase în viitor şi, poate, la identificarea şi asumarea unui consens bazat pe adevărul ştiinţific, în ceea ce priveşte identitatea şi locul nostru în lume.

Pe termen scurt, efectele decretului prezidenţial au fost fără precedent, chiar dacă s-ar părea la prima vedere că preţul pe care urmau să-l plătească alegătorii anticomunişti va fi destrămarea Alianţei pentru Integrare Europeană. Chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat, merită să avem în vedere discursurile celorlalţi trei lideri de partide care au venit drept reacţie la acţiunile lui Mihai Ghimpu, din postura sa de preşedinte al R. Moldova.

Fericitele acuzaţii ale noilor prieteni şi efectul lor invers

Preşedintele a fost acuzat de mai mulţi actori politici că prin emiterea decretului, dar şi prin discursul său tranşant din ultima perioadă, mizează pe sporirea procentajului electoral în alegerile din toamnă. Aceleaşi personaje îi aduc acuzaţii că decretul nu ar fi decât un capriciu personal al preşedintelui. Îngrijorarea partenerilor săi de coaliţie, în special a celor care se declară de stânga, respectiv a Partidului Democrat, poate fi considerată îndreptăţită doar în cazul în care tot ei recunosc existenţa unei voinţe publice de a condamna regimul totalitar sovietic, indicând astfel asupra celor care ar urma să voteze cu PL-ul datorită decretului.
Prin aceste temeri, criticii preşedintelui legitimează intenţia acestuia din urmă de a pune bazele procesului de conciliere la nivelul societăţii. Or însuşi faptul că toate cele trei componente ale AIE (inclusiv PD) au recunoscut conţinutul documentului emis de Ghimpu, dar totuşi au cerut anularea acestuia (alternativa ar fi constat în afirmarea adevărului istoric), demonstrează că s-au împins singuri în ipostaza hoţului care strigă „hoţul!”. Anume grija faţă de electoratul de nişă al fiecărui partid poate fi considerat drept factor principal al oscilărilor celor trei lideri, colegi de Alianţă ai preşedintelui. Din perspectiva electorală, partidul condus de premierul Filat ar putea fi cel mai dezavantajat de emiterea decretului, întrucât s-ar putea considera că există o parte din electoratul de dreapta care oscilează între cele două partide (PL şi PLDM).

În acest sens, trebuie să ţinem cont de două aspecte importante. În primul rând, este remarcabilă tendinţa continuă (care am putea presupune că a început odată cu constituirea Comisiei Cojocaru) a PL-ului de a-şi consolida poziţia de dreapta pe eşichierul politic, împingând PLDM-ul spre centru. Pragmatismul pentru care este deopotrivă lăudată şi criticată echipa partinică a premierului nu a făcut decât să vină în consonanţă cu măsurile luate de PL de când sunt la guvernare. Indiferent dacă PLDM-ul ar fi ales între a tolera situaţia creată sau a întreprinde anumite măsuri pentru a rămâne pe dreapta (pe care s-au înghesuit alături de PL, imediat după constituire) până la alegerile din 29 iulie, cert este că, în momentul de faţă, partidul condus de preşedintele Ghimpu redevine treptat suveran pe această parte a eşichierului. În al doilea rând, trebuie să ţinem cont de faptul că revenirea înceată, dar sigură, la normalitate în ceea ce priveşte dezbaterea culturală, istorică şi identitară este şi ea în avantajul PL-ului, liberalii fiind percepuţi drept promotorii legitimi şi versaţi ai valorilor naţionale (după dispariţia de pe scena politică a defunctului PPCD). Meritele lor vor fi recunoscute treptat, odată cu trecerea timpului, pe măsura ce se va produce descuierea spaţiului informaţional moldovenesc.

Fără îndoială, şovăiala celor trei lideri a fost cauzată şi de factori externi, într-un mod direct sau indirect, chiar dacă de fiecare dată, concluziile la acest subiect se vor baza pe asocieri şi inferenţe mai mult sau mai puţin speculative. Ceea ce poate fi însă dedus din informaţiile publice la care avem acces este că prin comportamentul lor, celelalte partide au poziţionat ele însele PL-ul în ipostaza singurului partid care promovează adevărul factual, unanim recunoscut de forurile legitime şi chiar de partidele respective. Este foarte posibil ca, treptat, eticheta PL-ului drept partid care promovează adevărul se va extinde la mai multe domenii.

Craca pe care şi-o taie singuri de sub picioare ceilalţi trei lideri din AIE poartă eticheta de autoamăgire şi lipsă de sinceritate faţă de cetăţeni (indiferent din al cui electorat fac parte aceştia). Asocierea preşedintelui Ghimpu şi a partidului pe care îl conduce cu valori precum este adevărul le va aduce liberalilor beneficii pe termen mediu şi lung, chiar dacă pe termen scurt, avalanşa de critici ne-constructive din partea celorlalte forţe i-ar putea crea o imagine de personaj coleric şi pripit.

Bumerangul care îi va lovi la un moment dat pe aceştia este inevitabil, iar impactul pe care îl va avea lovitura va creşte pe parcurs pe măsura ce alegătorii vor deveni mai informaţi, mai înstăriţi şi mai preocupaţi de chestiunile axiologice. Există toate premisele pentru ca procesul descris să devină ireversibil, la fel cum ireversibile sunt reformele pe care şi le-a asumat RM, prilejuite de obiectivul integrării europene.

Uniunea Europeană drept punct de plecare

Ne-am obişnuit să tratăm Uniunea Europeană drept un soi de wonder-land în care odată ce ai ajuns nu mai ai nici o grijă. Cu siguranţă, de cu totul altă părere sunt cetăţenii moldoveni plecaţi la muncă în afară, care au simţit pe pielea lor ce înseamnă să-ţi duci viaţa în UE. Pentru ei, munca presupune mult efort, dar şi aşteptări previzibile, ceea ce constituie, poate, cea mai importantă diferenţă dintre piaţa muncii de acolo şi cea de aici. UE este pentru ei un exerciţiu şi un test de responsabilitate, iar cei care nu reuşesc să se adapteze sunt condamnaţi să acumuleze frustrări, continuând căutarea mult-râvnitului tărâm al minunilor. Uniunea Europeană nu este pentru cei care au identitatea rătăcită sau pentru cei care nu îşi recunosc propria valoare şi loc.

UE este, în general, un loc al concurenţei şi al competenţei. Există, fără îndoială, dileme identitare locale şi în statele comunitare, ca să nu mai vorbim despre veşnica dezbatere dintre federalişti şi interguvernamentalişti (în ceea ce priveşte identitatea Uniunii Europene), dar ceea la ce trebuie să atragem atenţia este modul în care este pusă problema, subiectele sensibile nefiind trecute ipso facto în categoria subiectelor tabu, iar tentativele de a ajunge la un numitor comun nefiind desfiinţate în ochii publicului prin simplul fapt că acestea ar fi „necesare, dar inoportune”.

Revenind la chestiunea decretului, trebuie să ţinem cont de câteva fapte general-acceptate şi care vin să legitimeze demersul început de preşedintele Ghimpu drept intenţii în deplină concordanţă cu obiectivul major al guvernării, respectiv integrarea europeană.

Însăşi existenţa Uniunii Europene are la bază ameninţarea sovietică, precursoarea acesteia, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) fiind întemeiată din prudenţă şi din teama izbucnirii unui nou război mondial, generat de sovietici şi nemţi. Din acest motiv, tezele lui Kant despre pacea eternă şi-au găsit atât de armonios locul în actele de început, dar şi în cele de acum (ca principiu) ale Uniunii.

De asemenea, trebuie să ţinem cont de Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de demontare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, organizaţie internaţională membru a căreia devenise şi RM cu un an înainte de publicarea acestor recomandări. Documentul este de o importanţă istorică şi include recomandări esenţiale privind descentralizarea, demilitarizarea instituţiilor civile, debirocratizarea, demonopolizarea, trecerea de la mentalitatea obedientă de tip comunist la cea liberal-democratică, responsabilizarea cetăţenilor, respectul pentru alte etnii, naţiuni, rase, eradicarea naţionalismului extremist, elaborarea unei legi a lustraţiei (prin care persoanele implicate în activităţile poliţiei secrete şi ale structurilor de opresiune comunistă să nu mai poată ocupa funcţii publice), deschiderea accesului la arhivele instituţiilor în care se conţin date despre regimul totalitar comunist, iniţierea dezbaterilor publice în scopul de a consolida echilibrul social şi divizarea societăţii etc.

Toate aceste componente, vitale pentru parcursul integrării europene, au fost vizate prin decretul preşedintelui, dar nici acest lucru nu a constituit o piedică în calea anulării lui, precum am putut vedea ulterior, presiunea asupra autorului acestuia venind din mai multe direcţii, dar mai puţin din partea societăţii. Acest fapt nu demonstrează decât că există ameninţări de alt ordin decât cel ideologic şi moral care au fost luate în calcul în cazul continuării demersului preşedintelui, lucru mai mult decât regretabil, de altfel.

Tudor Cojocaru

Licenţiat în Sociologie, Universitatea Bucureşti
Masterand în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti