Revenit invalid din armată

foto simbolA plecat frumos, cu capul sus, ca un adevărat bărbat, în rândul forţelor armate, pentru a se întoarce la câteva luni, cu un diabet feroce şi gradul trei de invaliditate

Tânărul Nicolae Diaconu din Ustia, Dubăsari, s-a îmbolnăvit, în circumstanţe suspecte, de diabet zaharat, făcându-şi serviciul în rândurile forţelor armate, iar statul, drept mulţumire, îi pregăteşte un viitor cu o pensie de invaliditate în mărime de 71 de lei. Şefii unităţii militare îl caracterizează pozitiv, iar părinţii sunt decişi să-şi caute dreptatea în judecată. Avocatul familiei se abţine deocamdată să comenteze, la fel ca şi medicul curant al soldatului de la Spitalul militar.

„Am patru băieți, cei mai mari deja-s însurați, al treilea are mireasă, iar Nicolae e al patrulea, cel mai mic”, îmi mărturisește Veronica Diaconu, mama tânărului. „Mereu se străduiește să-și rezolve singur toate problemele. De vreo două ori i-a fost foarte rău. I s-a coborât brusc nivelul zahărului în sânge. Mai ales atunci când a schimbat preparatul, era cât pe ce să intre în comă diabetică. Tremurând din tot corpul, transpirat și galben ca ceara, a reușit să ajungă la frigider și să mănânce ceva”.

A plecat bolnav la muncă

În prezent, Nicolae e plecat la Sankt-Petersburg, face reparaţii prin apartamente. „A plecat așa bolnav, cu soțul, să muncească, căci nevoile apasă şi nu ne ajung bani. E greu, sunt și eu bolnavă, nu pot lucra”, îmi mărturiseşte doamna. Întrebată cum se descurcă băiatul ei departe de casă cu o boală atât de severă, ea mă asigură că-i priceput la toate încă din copilărie. „De mici copii i-am învățat să știe de toate. Nicolae și mâncare-și poate face, și chiar pâine știe să coacă. Tot el își urmăreşte permanent glicemia. Administrează, spre exemplu, 6 unități de preparat, și după asta trebuie să mănânce ceva echivalând cu 5 unități”.

„Medicul curant de la Spitalul militar mi-a spus că boala a fost provocată de stres. Nu-mi spune ce-a avut în armată. Cu greutățile băiatul meu a fost deprins de mic copil, fiindcă ai mei mereu au lucrat mult fizic și nu prea au stat pe la calculatoare. În trecut, băiatul îmi era glumeţ, deschis şi plin de viaţă. După ce i s-a întâmplat la armată, a devenit mult mai închis în sine și mai nervos, poate că din cauza că s-a maturizat sau are ceva pe suflet și nu vrea să-mi spună”, încearcă să-și găsească o explicație Veronica Diaconu.

„Am diabet zaharat, mamă…”

Îndemnată să depene firul întâmplării de la capăt, mama tânărului își începe povestea: „Pe 24 iulie 2013, a fost înrolat și, la începutul lunii decembrie, Nicolae a ajuns pe patul de spital. Medicii spun că boala i-ar fi apărut prin luna octombrie, dar au depistat-o abia în decembrie. Până la jurământ, a fost la Cahul. Parcă-l văd și acum, poate nu era primul, dar nici pe departe ultimul, l-am admirat în cadrul exercițiilor demonstrative. L-am vizitat cu întreaga familie și la Bălți, unde a fost repartizat mai apoi. Ultima dată când am fost la el, era schimbat, slăbit și palid. Mai avea și niște coșuri foarte stranii pe bărbie. I-am zis să meargă la medicul din unitate, să-i dea ceva remedii pentru ele. După perioada de la Bălți, urma un mic concediu și, mai apoi, serviciul în rândurile forțelor pacificatoare. Nicolae n-a venit în concediu, am vorbit cu el la telefon într-o zi de luni, vocea îi era atât de slabă, încât m-a pus serios în gardă, i-am zis: „Coliță, mergi la punctul sanitar!”. Vineri seara, îmi sună băiatul și-mi spune să vin a doua zi la Chișinău, la Spitalul militar de pe strada Vasile Lupu, căci e acolo. „Am diabet zaharat, mamă…”. La Chișinău a fost adus de urgență de medicul-șef al spitalului din Bălți cu propria mașină, căci glicemia avea un indiciu de comă – peste 20 de unităţi, pe când norma e 5,5 mmol/l. Nu vă pot reda cum mi-am văzut copilul a doua zi: piele și os, palid, abia se mișca și vorbea. Slăbise cu mai bine de 10 kg.”

Pe jos, spre unitatea militară, acasă – fără acte

„La ieșirea din spital, Nicolae cu încă un bolnav au fost duși de către un sergent la gară să plece cu un microbuz la Bălți, la ora 19.00 seara și, ajungând la Bălți, au mers pe jos până la unitatea militară. Oare chiar a fost imposibil să găsească o mașină, să-i întâlnească? Asta m-a durut mult. De la efortul fizic nivelul de glicemie putea scădea vertiginos și avea să cadă în stradă, cu atât mai mult cu cât masa de seară n-a putut-o lua în unitate, căci bucatele de acolo îi erau contraindicate. A mers la magazin și și-a procurat ceea ce-a putut să mănânce. A doua zi dimineața, înainte de a-i da drumul acasă, de i-ar fi făcut măcar un ceai fără zahăr!”, îmi spune cu o evidentă obidă mama ostaşului, adăugând ca acasă a venit fără actele medicale necesare pentru a fi înregistrat ca pacient.

Medicii de la unitatea militară au motivat că actele urmează să rămână pe loc, cu toate că la Chișinău familiei Diaconu i s-a spus contrariul. „Puteau să facă o xerocopie de pe extrasul cu concluziile medicale și prescripţiile de tratament, pe care s-o lase în unitate, iar originalul să i-l dea la mână. Medicul de la Cocieri a strâns din umeri, fiindcă nu știa ce tratament să-i prescrie, documentele de la Spitalul militar de la Chișinău întârziau să vină. Insulină deja nu mai aveam. Umblătură și sunete interminabile pe la Chișinău și policlinica raională. De unde până unde, doamna endocrinolog i-a făcut rost de insulină pentru o scurtă perioadă”.

Umblatul prin instanţe

Mai mult decât atât, expertiza medico-militară de la Spitalul clinic militar central din 18 decembrie 2013 a stabilit legătura cauzală a bolii cu problemele de sănătate ale mamei, adică diabetul băiatului ar fi „mocnit” ascuns şi înainte de armată. Respectiva decizie, ulterior, a fost anulată de Comisia centrală de expertiză medico-militară a FA în martie curent printr-o altă decizie, care confirmă că „boala a fost contractată în timpul îndeplinirii serviciului militar” şi îi permite lui Nicolae, în termen de patru luni să ceară gradul III de invaliditate. „Ce viitor are băiatul meu? Cum să trăiască cu o aşa pensie de invaliditate?”, întreabă mama cu lacrimi în ochi. I-am dat ţării un ostaş şi ea mi l-a întors invalid. Pensia e mică, fiindcă n-are vechime de muncă, dar de unde s-o aibă la 18 ani? Voi cere prin judecată înlesniri din partea Ministerului Apărării!”.

Psihologii militari îl caracterizează doar pozitiv

Avocatul Mihai Avram, care se ocupă de caz, mi-a oferit amabil xerocopiile actelor medicale  menţionate mai sus şi a refuzat să se pronunţe deocamdată privind şansele de reuşită ale dosarului lui Nicolae Diaconu. Medicul de la Spitalul militar central, Vasile Alcaz, contactat telefonic de JURNAL, şi-a amintit de acest caz, dar a refuzat să facă alte comentarii, susţinând că e în concediu şi nu are documentaţia respectivă la dispoziţie „Diabetul zaharat e o boală multifactorială, care nu cruţă pe nimeni”, a conchis doctorul un pic deranjat.

„Probleme de disciplină există, imaginaţi-vă o unitate cu peste 700 de soldaţi, bărbaţi cu caractere şi temperamente diferite, dar toate se rezolvă în scurt timp şi într-un mod corect”, mă asigură Ghenadie Niprean, locotenent-colonelul Brigăzii 1 Infanterie Motorizată „Moldova” din Bălţi, unitate în care şi-a făcut serviciul militar Nicolae. „Psihologii noştri îl caracterizează doar din punct de vedere pozitiv, probleme şi conflicte de personalitate n-a avut”, rezumă locotenent-colonelul.

„Regret că n-am putut să-mi fac datoria până la capăt”

Am reuşit să discut prin skype şi cu Nicolae. Zvelt şi energic, la prima vedere, reuşeşte să ascundă urmările maladiei de care suferă. Îmi spune de la bun început că de mic copil a fost absolut sănătos. „M-am îmbolnăvit din cauza stresului. Cât am fost la Cahul, până la jurământ, lucrurile au decurs normal. Trecând însă la Bălţi, au început problemele cu camarazii de campanie, căci nu se respectau multe din regulile vieţii de armată. Se iscau frecvent conflicte, fiindcă în armată cel mai important lucru e disciplina”, generalizează fostul ostaş. Încerc delicat să-l descos şi să intru în mai multe detalii, dar… „Cunoaşteţi principiul: „Unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. Dacă unul calcă strâmb, trag toţi. Comandanţii din unitate n-au nicio treabă aici, ei n-au comis nicio încălcare”, îmi spune scurt Nicolae, fără a intra în prea multe detalii. „Nu regret c-am fost la armată, ba chiar sunt bucuros că ştiu ce înseamnă să fii soldat, dar îmi pare rău de ce mi s-a întâmplat acolo şi că n-am putut să-mi fac datoria până la capăt”.

Rugat să adreseze o urare tinerilor care urmează să meargă la armată, Nicolae Diaconu afirmă că armata e un lucru necesar pentru un bărbat. „Îi sfătuiesc să nu le fie frică de serviciul militar, să fie conştiincioşi şi să nu-şi permită lucruri nedemne de un ostaş!”