Reuşeşti atunci când ştii să dăruieşti

shutterstock_160939997După ce s-a întors în lume, n-a mai putut suporta făţărnicia şi minciuna

La 22 de ani, Dan a cunoscut o tânără cum visa demult să o întâlnească – minunată la chip şi ageră la minte. Fata avea 19 ani, o chema Aurica. Şi ea căuta să întâlnească pe cineva. Totul a început de la o cină, după care lucrurile au evoluat firesc. Relaţia a avansat rapid şi prietenia s-a transformat treptat în iubire.Nu se grăbeau să se căsătorească. Aurica făcea medicină, iar Dan – filozofie. Ea căuta filozofia în arta de a tămădui. Iar el zicea că filozofia este ceva mai mult decât medicina sufletului şi dragostea pentu cunoaştere.

Ea iubea pe toată lumea, iar el, dozat şi selectiv. Vibraţiile spirituale îi veneau din lecturile sale. Astăzi, i-l recomanda Aurica pe Călinescu, mâine, el o îndemna să-l citească pe Noica sau Voiculescu. Şi aşa, completându-se reciproc, după cinci ani de relaţie, s-au căsătorit. Căsnicia lor se arăta solidă din start.

Au adus repejor pe lume doi copii frumoşi şi sănătoşi pe care îi creşteau cu bucurie. Au cumpărat un apartament modest, o maşinuţă şi îşi vedeau de treabă, fără să ceară prea multe de la viaţă, ca să nu li se pară că duc mai mult decât pot duce.

Vorbele rele şi grele rămâneau nerostite în casa lor. Nu aruncau niciodată cuvintele la nervi, deoarece ştiau că ai putea să spui şi ceea ce vrei. Era o plăcere să-i asculţi vorbind. În discuţiile lor era umor, bunătate, inteligenţă. Atenţi la tot ce li se întâmpla, bune sau rele, încercau să analizeze şi să vadă cu ce rost le-au fost scoase în cale. Se străduiau să facă tot ce trebuie ca să nu-şi reproşeze mai târziu că au ratat ceva. Aşa au trecut nouă ani.

Flăcările au mistuit totul

Uitasem să vă spun că Dan rămăsese la catedră după absolvirea universităţii, era un profesor de nota „10”. Dar a venit o zi nedorită în care, în urma unor neînţelegeri cu subtext politic, s-a văzut nevoit să plece. Era în plină campanie electorală şi a declarat despre unul dintre concurenţii electorali, o rudă de-a decanului, că nu-i mai inspiră încredere, una gândeşte şi alta spune şi, în plus, nu are stofă intelectuală. Atâta i-a trebuit decanului. S-a făcut foc şi pară, făcându-l pe Dan să plece de bună voie.

Rămas fără lucru, au început a-i roi prin minte tot felul de gânduri. Avea momente în care îşi imagina că va ajunge un cerşător. Şi cum necazurile nu vin niciodată singure, la scurt timp, o altă năpastă s-a abătut peste familia lor. În timpul unei zile când nimeni nu era acasă, de la un cearşaf electric, uitat în priză, s-a declanşat un incendiu devastator. Flăcările au mistuit o bună parte din lucrurile din apartament.

Părinţii credeau că fiul lor a înnebunit

Dan a ajuns la culmea disperării. I se pustia sufletul, creştea necontenit nemulţumirea faţă de sine. În acele clipe, în loc să-şi caute de lucru, să se apuce de reparaţia apartamentului, dispărea zile întregi, hoinărind pe câmpuri şi păduri. Iar când a hotărât să meargă la o mănăstire, prietenii au zis că ceva nu e în regulă cu el, iar părinţii credeau că băiatul lor a înnebunit şi încercau să-l oprească din drum, zicându-i: „Numai cei slabi merg acolo pentru că nu pot face faţă lucrurilor în lume, dar tu parcă ai tărie de caracter. Cum poţi să pleci şi să laşi doi copii în grija soţiei, care şi aşa are multe pe capul ei?!”.

Însă el era hotârât şi nimeni nu îl mai putea opri. Aurica nu înţelegea ce se petrece cu soţul său, dar nici nu-i reproşa nimic. S-a arătat înţelegătoare când i-a spus că se sufocă, că simte nevoia să schimbe mediul, ambianţa, că vrea să fie mai aproape de Dumnezeu. „Poate acolo îmi este chemarea. O să mă rog pentru voi”, i-a spus în dimineaţa plecării. De fapt, nu acolo îi era chemarea, nu avea chemare pentru călugărie şi nici nu s-a dus să-l caute pe Iisus, ci, mai degrabă, a fugit de oameni.

Important e că, după trei luni de şedere la mănăstire, s-a întors acasă vindecat. Nu mai era disperat şi a început a privi viaţa cu un surâs. Acolo a cunoscut frumuseţea interioară a unui călugăr bătrân, care l-a ajutat să-şi reînnoiască sufletul.

Filozoful Dan s-a făcut lemnar

Dar după ce s-a întors în lume, n-a mai putut suporta făţărnicia şi minciuna, apatia marii majorităţi, care nu mai citeşte nimic, nu mai merge la un spectacol sau la o lansare de carte. A hotărât să plece din ţară. Se întâmpla aceasta acum opt ani. Au plecat în Germania, în ţara marilor filozofi, după ce au făcut un curs de germană la Chişinău. Au ajuns în nordul Germaniei la nişte rude din România, stabilite legal la Hamburg încă pe vremea comunismului. Greutăţile nu i-au ocolit, dar totodată i-au călit. Filozoful Dan, având aptitudini de lemnar (tatăl şi bunicul său au practicat tâmplăria), s-a văzut nevoit să se reprofileze şi, cu ajutorul unchiului său, care lucra la o întreprindere de restaurare a mobilei, s-a făcut restaurator.

O îndeletnicire care, pe lângă faptul că e bine plătită, îi oferă un mod relaxant de a privi lucrurile şi îi aduce multă bucurie că poate salva un obiect vechi de la distrugere. „Munca restauratorului e o adevărată artă”, spune cu satisfacţie Dan.

Însă nu uită nici de filozofie, merge la un cerc al filozofilor, unde are posibilitatea să-i citească în original pe filozofii germani din toate timpurile. Aurica, după ce a studiat mai bine limba germană, s-a angajat în calitate de asistentă medicală la un spital. Copiii le-au crescut. Fiica e deja studentă la medicină, fiul e încă elev. Sunt mulţumiţi de viaţă. Chiar dacă nu au planuri să se întoarcă în ţară, nu uită de unde au plecat. Ţin legătura cu diaspora moldovenească din Germania, participă la activităţi culturale, vorbesc în familie româneşte. Concluzia pe care au tras-o după anii de şedere în Germania este că oriunde te-ai afla, dacă vrei să reuşeşti, trebuie să te dăruieşti şi să te sacrifi.

The following two tabs change content below.